Mihaela Malea Stroe: „Despre Noiembrie 1987, din nou”

Pentru că la articolul precedent (https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-15-noiembrie-1987-a-fost-intr-o-duminica/) am primit pe e-mail și telefonic multe răspunsuri doveditoare că sunt cititori-martori care își amintesc și ei de 15 Noiembrie 1987, retrăind emoțiile și tensiunea acelei istorice zile, cititori încă interesați de acel eveniment răscolitor, și pentru că am primit îndemnuri să mai împărtășesc ce am notat în agendă, revin aici, adăugând – cu acordul celor care m-au contactat – din amintirile lor.

„18 noiembrie 1987, sau, cum s-ar zice, a treia zi după Scripturi.

Orașul e bine păzit. Cei în uniformă albastră fac nopți albe în tovărășia cîinilor, supraveghind liniștea stardală. Dar în surdină se comentează.

Nu s-a mai întrerupt curentul electric, se dă căldură, apă, ba astăzi s-a găsit, fără coadă, chiar garf de porc cu legume, la măcelăria din cartier. La uzina mamă a mișcării se plătesc restanțele la concedii medicale și reținerile din luna precedentă. Momeala prinde bine la peștele flămînd. Se fac schimbări în conducerea uzinei și chiar a centralei. Mai cad din capetele semiîncoronate și semivinovate.”

Pare indulgent că am scris, la vremea vremii, „capete /…/  semivinovate”, dar, ca pentru mai toată lumea, și în înțelegerea mea răul cel mare se polariza în jurul vârfului ierarhiei socialiste, vinovații principali fiind socotiți cei din „capul statului”. Nu-i compătimeam pe cei destituiți, dar pedepsirea de ochii lumii a „capetelor” privilegiate de rangul doi sau trei nu rezolva problema de fond, iar cei cu funcții importante de obicei cădeau… tot în picioare, fără leziuni prea grave. Pedepsele drastice le-au primit cei care, pe bună dreptate, s-au răzvrătit. Vorba din bătrâni – „peștele de la cap se împute și de la coadă se curăță”– își păstrează o nealterată valabilitate.

„Măsuri cu scop de narcoză. Se află alte și alte amănunte despre ce și cum a fost. Se zvonesc și fapte care, chiar dacă nu sînt reale, sînt dorite în secret.

Bunăoară, se spune că o altă mare uzină ar fi dat un ultimatum pentru eliberarea arestaților, amenințînd cu o grevă generală, că în uzina-mamă nu se mai lucrează, că muncitorii stau lîngă mașinile în funcțiune.

Lucrătorii constructori (zugravi, geamgii etc.) mobilizați pentru remedierea peste noapte a sediului partidului descriu un interior devastat: parchet distrus, covoare persane compromise, sobe de teracotă și televizoare color sparte, mobilier deteriorat.  N-a scăpat nici cantina privilegiată a partidului, sursă de rarități culinare inaccesibile omului de rînd: salam, cașcaval, unt, ciocolată, arahide. Un copil internat de urgență cu tendoane tăiate de un geam spart mărturisește că s-a amestecat în busculadă pentru că zărise „ciocolată chinezească și niște roți mari de cașcaval”.

Se vorbește încet că accesul spre sediul miliției e bine controlat și clădirea păzită de vendeta rudelor și prietenilor celor arestați, iar din beciuri se aud urlete de oameni zdrobiți – prețul căldurii și luminii de care cei mai mulți se bucură acum – probabil nu pentru multă vreme, prețul banilor restituiți, prețul dreptății.

A doua zi la stația radio a uzinei-mamă s-au condamnat reprobabilele acte de huliganism, în timp ce ziarul local anunță participarea unui procent impresionant de cetățeni (90%) la actul democratic al alegerilor.

Se pare că pentru cumințirea „huliganilor” s-au folosit gaze lacrimogene.”

Despre gazele lacrimogene îmi spusese atunci o bună prietenă din liceu, Marcela T., care, locuind în centru, pe str. Republicii, ieșise cu soțul și cu fetița lor lângă Modarom, aproape de sediul partidului. A văzut când protestatarii au dat foc portretului lui Ceaușescu și l-au aruncat, a văzut furia dezlănțuită. A fost și ea printre cei care, doar asistând, au încasat o primă „porție” de gaze lacrimogene. Am reluat cu Marcela, deunăzi, povestea de atunci. „Nu știam de ce mă ustură ochii. Am fugit acasă, de frică să nu pățească Miru ceva.” Miru – fetița lor. Sunt lucruri care nu se uită.

Pe de altă parte, o fostă colegă de cancelarie, Cornelia P., după ce a citit articolul anterior, mi-a trimis un e-mail:„in Duminica aceea eram acolo, in parc, la plimbare cu fetita mea de 8 luni… Si… /…/ militienii, cum ii numeam atunci chiar nu au fost violenti. Unul, pentru ca eram atat de speriata pentru copilasul meu, Oana, care mergea voiniceste la cele 8 luni pe piciorusele ei, pe langa carucior, spre incantarea si mirarea celor aflati in parc, la plimbare, mi-a pus copilul in carucior si mi-a soptit bland „nu va speriati ca se sperie copilul”. Apoi m-a insotit pe trecerea de pietoni pe partea opusa pe unde se facea asa numita evacuare…”.

Probabil intervenția „în forță” s-a făcut abia după ce majoritatea spectatorilor a fost îndepărtată din zonă, ca să nu ia amploare protestul. Era de dorit, era strategic să nu existe prea mulți martori la înăbușirea revoltei. 

„Nici confirmat, nici dezmințit, circulă zvonul că Bucureștiul a cerut pedeapsa capitală. Moarte pentru niște amărîți a căror furie a spart niște geamuri, în vreme ce pungași, criminali, escroci se bucură de grațieri și de șansa „recuperării” lor de către societate? Moarte pentru niște disperați care au cerut ce li se cuvenea, lor și altora ca ei, în vreme ce unul care-ți dă-n cap și-ți golește casa e pus în libertate, dus la un loc de muncă, dat în grija colectivului să i se deschidă ochii și să devină util… etc, etc?

În societatea noastră guvernată de „nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă” cei care-și cer pîinea pentru muncă riscă pedeapsa capitală?

Totul e posibil. Valorile sînt răsturnate sau nu mai există.

Se mai zvonește, poate tot din dorința să fi fost așa, că pompierii au refuzat să împrăștie mulțimea cu tunurile de apă și că demonstrații similare au avut loc și în alte orașe. Dincolo de hotare nu s-a aflat însă decît de Brașov, iar detaliile n-au trecut încă granița.

A fost deturnată o demonstrație a studenților care purtau o pancartă cu „Muncitorii și-au făcut datoria. Dar noi?” Se spune că doi dintre studenții „recalcitranți” au suportat consecințele curajului lor fiind dați afară din facultate (și poate nu numai atît.)”

Nu știu de unde plecase (în 18 noiembrie) informația despre cei doi studenți exmatriculați. Informații apărute după 1989 oferă date privind, într-adevăr, o acțiune studențească de solidarizare, patru zile mai târziu, pe pancartă fiind un alt text decât cel notat în agendă. „În 22 noiembrie, trei studenţi de la Facultatea de Silvicultură din Braşov – Cătălin Bia, Lucian Silaghi, Horea Şerban – s-au solidarizat cu mişcarea muncitorilor, protestând împotriva arestării acestora, prin expunerea, în faţa cantinei din Complexul studenţesc, a unei pancarte pe care scria „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!”.”

Acum se știe că, după 15 Noiembrie, au fost mai mulți studenți, de la diferite facultăți brașovene (Silvicultură, Mecanică) solidari cu stegarii „huligani” și anchetați/pedepsiți pentru curajul lor. Mesaje studențești anonime, de susținere, au fost scrise și pe pereți, în incintele facultăților.

„19 noiembrie 1987

Se pare că arestații au fost – peste noapte – transportați cu multe precauții la București.

În cele două mari uzine se simulează munca.

Opinia publică simpatizează cu demonstranții, dar părerile se exprimă în medii restrînse, între prieteni siguri.

S-au desființat centralele sau, mai exact, s-au contopit.

Dimensiunile evenimentului se hiperbolizează treptat, pentru că oamenii adaugă la ceea ce s-a întîmplat ceea ce ar fi dorit să se mai întîmple.”

N-am notat atunci ce înseamnă „hiperbolizare”, dar îmi amintesc. Se zvonea că au intrat în grevă muncitorii de la Uzina Tractorul, că au pornit și ei spre centru, dar au fost siliți să se întoarcă în secții, că „fierb” și Uzinele Hidromecanica și Rulmentul, că au fost nu doar câteva sute, poate 1000 de manifestanți, ci peste 4000.

„Oricum, s-a atras atenția, pentru o clipă, și presei europene că ceva s-a petrecut și în România, că ceva, aici la noi, nu e în ordine.”

Acces la presa scrisă din străinătate nu aveam. Sursele externe de informare pentru cei mai mulți dintre noi erau Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Posturile se prindeau destul de greu, adesea bruiate. Le ascultam în surdină, să nu se audă în afara locuințelor, într-un fel de clandestinitate, ca să aflăm ceea ce presa noastră – prin excelență propagandistică – ascundea sub preș.

„Un contabil-șef din altă intreprindere, refuzînd să primească aceeași funcție în uzina-mamă a fost dat afară din serviciu și – se pare – și din partid.

În schimb s-a îmbunătățit meniul la cantinele muncitoreșt. Deocamdată.

Semenii noștri în uniforme albastre, însoțiți de patrupezi cu botnițe își fac în continuare rondurile de zi și de noapte, întru supravegherea liniștii tuturor, pentru că spiritele sunt încă agitate și praful în ochi nu i-a orbit încă pe toți.

22 decembrie ’87

A mai trecut o vreme. Brașovul e încă centrul atenției publice.”

Stegarii brașoveni au avut curaj să protesteze, să iasă în stradă, să ceară ce li se cuvenea, dar o tensiune mocnită, gata să izbucnească, se simțea cam pretutindeni, o simțeam toți. Un e-mail primit recent de la un fost coleg (în 1987 profesor la Zărnești) aduce mărturie în acest sens:

„Pe 15 noiembrie 1987, duminica, eram băgător de seamă la o secție de votare, trimis de către școală. La deschiderea urnelor, pe destule bilete nu erau ștampile ci mesaje de genul: „nu ne mai f*ți atât, bulangiilor”, „vă bag în…”, „f*tu-vă mama voastră” etc, etc. Pe la 9 apăruse și unul de la secu, cred, care a poftit să ia niște bilete cu el. Spre onoarea lui, președintele comisiei s-a opus, i-a spus că nu va da nici un vot, nu contează ce scrie pe el. Secu-militianul nu a mai insistat. În același timp, fără să știu de ce, am observat că atmosfera se încărcase brusc. Niște mesaje telefonice… nu știam ce  se întâmplase. Apoi, abia a 2-a zi am aflat. Atunci, ca și mai târziu, în decembrie 89, am simțit aproape fizic aceeași tensiune în aer. Ca și cum urma să se petreacă ceva iminent și radical. Nu m-am înșelat.”

Cei mai mulți dintre zărneșteni erau muncitori la Uzina 6 Martie și la Fabrica de celuloză și hârtie, dar, pe lângă ei, au votat acolo și turiști veniți la munte. Mesajele anonime de pe buletinele de vot de la Zărnești din acel 15 Noiembrie 1987 spun și ele, fără echivoc, care era starea de spirit generală. Cel mai probabil, o asemenea  relevantă „corespondență” anonimă prin buletine de vot cu „aleșii” nu s-a petrecut numai la Zărnești. Pesemne „secu-milițianul” ceruse voturile  cu scopul de a se depista, după scris, autorii. Se practica metoda și chiar dădea rezultate. Așa, după grafie, a fost descoperit un elev care, tot pe-atunci, a scris și distribuit în oraș manifeste anticomuniste. Era elev la școala unde am predat (Liceul Industrial „Tractorul”, în prezent Colegiul „Nicolae Titulescu”). Despre el și despre unul dintre protestatarii stegari am notat câteva pagini în agendă cu oarecare întârziere. O să revin cu un alt articol, deși liceanului nu-i cunosc numele, iar numele stegarului –  Ion Gheorghe – nu știu dacă este real. Cel puțin așa și l-a amintit o doamnă doctor stomatolog la care omul a apelat pentru reparații dentare după ce a fost bătut de miliție, în 1988, când Ceaușescu a vizitat, ostentativ, uzina. Cred că merită să se afle și poveștile lor, măcar atât cât am aflat eu însămi din ele.

Mihaela Malea Stroe

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov.