Eu, Ghionoaia

Facem parte din neamul ciocănitorilor, care este răspândit pe aproape toată planeta, excepție făcând Australia, Noua Guinee, Noua Zeelandă, Madagascar și Antarctica. Arborele genealogic numără aproximativ 200 de specii din neamul ciocănitorilor. Într-o plimbare prin parc am fost însoțită de o ”ghionoaie”. Acest lucru m-a surprins plăcut, căci cunoșteam timiditatea acestei specii, una dintre cele 8 specii de ciocănitori care trăiesc în țara noastră. Dar să vă povestească ea ce mi-a relatat și mie.

Suntem trei la părinți, să ne prezentăm: Ghionoaia verde – Picus viridis (sunt prudentă și timidă iar cuibul meu îl prefer în păduri rare de foioase, mixte, terenuri agricole cu pajiști și arbori maturi, parcuri și grădini mari), Ghionoaia sură – Picus canus (trec observată, căci ajung rar în localități; prefer pădurile mlăștinoase din lungul râurilor și pe malul lacurilor, cu arbori căzuți și abundență de insecte), Ghionoaia de Atlas – Picus vaillantii (iubesc înălțimile, cuibul meu fiind stabilit în pădurile montane de stejar, plop, cedri și pin, ajungând până la 2000 de metri). Sună pompos dar datorită micilor diferențe de nuanță între noi, fiind practic gemene, trebuie să ne deosebim cumva.

Având mici diferențe de înălțime și câteva detalii ale penajului ne auzi din depărtare și ne poți deosebi pentru că una dintre noi ”vorbește” mai repede, scoatem sunete înalte, știm să fluierăm, să râdem și ciocănim cu putere atunci când suntem agitate, sacadat sau, pur și simplu batem darabana în funcție de situație. Așa se numește procesul de delimitare a teritoriului de cuibărit semnalizat de mascul. Specialiștii, numiți ornitologi, ne pot deosebi după zgomot (pe care ei îl numesc ”toboșărit”). Așa încercăm să ne hrănim. Ne plac insectele, în mod special dar includem în dietă și artropode, nuci și fructe. Pentru a ne asigura hrana, trebuie să ne ”antrenăm” des, căci săpatul în scorburi și trunchiuri de copaci necesită efort iar corpul nostru s-a adaptat la acest mod de viață (este ca și cum ai merge zilnic la sala de forță).

Avem corpul mai musculos și mai puternic față de alte păsări iar ciocul, instrumentul pe are îl folosim ca pe o daltă în aceasă operațiune, se uzează în preluarea șocului și amortizarea loviturilor, de aceea crește continuu. În toată munca depusă pentru a ne asigura hrana, picioarele ne ajută foarte mult, asigurându-ne o stabilitate a corpului în tot acest proces. La fel și coada, care mai năpârlește din când în când dar tot avem susținere.

Nu prea ne place să zăbovim pe sol, nu zburăm foarte des (de fapt, nu ne încadrăm deloc în standardele de zbor ale altor înaripate din Clasa Aves), zborul nostru fiind dificil printre trunchiuri și crengi, în schimb, ne place să ne cățărăm pe trunchiuri de copaci. Poate de aceea anvergura aripilor noastre s-a redus, căci nu am putea efectua zboruri lungi și susținute ca alte păsări. Avem trăsături remarcabile dar probabil cea mai impresionantă adaptare dintre toate este modificarea limbii noastre. Un proces elaborat, complicat este extragerea larvelor și insectelor din galeriile strâmte, săpate în trunchiuri de acestea. Forma limbii ciocănitorilor (căci este valabil pentru toată ”familia” noastră) nu este lată, ca la restul păsărilor, ci cilindrică, vermiformă chiar, puternică, lungă și subțire. De fapt, lungimea limbii la unele specii de ciocănitori (rudele mele) o depășește de câteva ori pe cea a ciocului.

Vârful limbii de ciocănitoare este prevăzut cu formațiuni cornoase, acoperite cu salivă cleioasă, pentru a putea extrage cât mai ușor larvele din galerii, marginile lor sunt sensibile, putând detecta ușor ascunzișul larvelor și pupelor (nimfelor). Având acest atu, ciocul nostru puternic ne ajută să ne construim cuibul săpând în lemn, acest lucru făcându-ne unice în lume, fiind singurele păsări care dețin cuiburi prin săparea în trunchiuri de copaci.

Singurul motiv pentru care am emigra, ar fi lipsa hranei. Câteva dintre noi ne-am adaptat de minune la viaţa din marile oraşe, unde ne puteți zări în parcuri şi grădini dar şi în micile zone cu copaci din jurul blocurilor. Avem și duşmani naturali, în special jderi şi veveriţe, care ne fură uneori ouăle şi puii, alături de uliul porumbar, uliul păsărar şi câteva specii de răpitoare de noapte. Ne dorim să fim ocrotite, de fapt, suntem ocrotite de lege pentru că suntem amenințate cu dispariția. La ce ne pricepem?

Curățăm copacii de insecte parazite (poate de aici provine expresia de ”doctor al pădurii” pe care o cunoaștem fără să știm precis ce înseamnă acest lucru) ajutăm indirect multe specii de păsări cântătoare, prin cuiburile pe care le scobim şi le abandonăm anual pentru a construi altele noi.

Astfel, în cuiburile noastre abandonate din pădurile tinere, cuibăresc multe specii de păsărele care altfel nu ar avea locuri cât mai sigure pentru pontă şi pui. Pe urmă, suntem sursă de inspirație pentru oameni; citind tot felul de povești, de legende în urma cărora oamenii și-au însușit porecle, marcând puternic mitologia și culturile oamenilor de pretutindeni.

[Bunăoară pentru triburile de amerindieni din America de Nord, ciocănitorile au un rol important în ritualurile şamanice tipice, deoarece se crede despre ele că ar avea puterea tainică de a îndepărta furtunile periculoase şi trăznetele. Motiv pentru care penele de ciocănitoare sunt nelipsite în ritualurile care au ca scop îmbunarea forţelor naturii. Într-o legendă a indienilor Pawnee din preerii, ciocănitoare se luptă cu curca pentru titlul de protector al speciei sale. Când curca se laudă cu prolificitatea ei pe motiv că nicio pasăre nu face atâtea ouă, ciocănitoare câştigă întrecerea pe motivul siguranţei care primează întotdeauna.

„Dau mai puţine ouă decât tine, dar cuibul meu este sus în copaci, iar din el ies păsări care vor muri toate de bătrâneţe”, i-a replicat ciocănitoarea cea dibace şi prevăzătoare. Pentru vechii greci şi romani, apariţia ciocănitorii sau auzul bătăilor sale caracteristice, se constituia într-un semn de bun augur pentru vânătorii porniţi prin păduri. În mitologia greacă, această pasăre simboliza metamorfoza regelui Picus, faimos pentru calităţile sale de prezicător.

Tot ea era pasărea sacră a lui Ares, zeul războiului. Ciocănitoare era pasărea care-i călăuzea pe călătorii rătăciţi, iar în mitologia romană, ciocănitorile zburau spre peştera lui Romulus şi Remus pentru a-i hrăni în timpul în care aceştia erau mici. În mai toate culturile, ciocănitoarea era nu doar un simbol al protecţiei şi siguranţei, ci şi al renaşterii naturii. În mitologia românească veche, descoperim o fiinţă fabuloasă numită Ghionoaie sau Gheonoaie. Acestă fiinţă deseori malefică era imaginată ca o pasăre de proporţii uriaşe, stăpână pe Lumea Morţilor.

Ea împarte de fapt acelaşi nume cu două specii de ciocănitori prezente şi azi în avifauna României, anume ghionoaia sură sau ciocănitoarea verzuie (Picus canus) şi ghionoaia verde sau ciocănitoarea verde (Picus viridis). Ghionoaia mitologică este prezentă în basmele noastre unde este sora Scorpiei. Despre Ghionoaie se spune că odinioară fusese o femeie într-atât de rea, încât a fost blestemată de proprii părinţi. A devenit aşadar atât de rea încât nimeni nu calcă pe moşia ei fără să fie ucis, după cum ne spune basmul iniţiatic „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

În poveştile noastre, Ghionoaia are rolul nefast al unei entităţi feminine demonice, cu mult dincolo de limitele acceptabile ale umanului.

În valoroasa la lucrare – Mitologie Românească, etnologul Marcel Olinescu ne spune că „Poporul românesc a născocit pentru fetele încrezute, neascultătoare, fudule şi răutăcioase, o pedeapsă grozavă care le-ar veni din blestemul părinţilor ori din supărarea unei zâne sau iele. Aceste fete sunt prefăcute pe veci în zgripţuroaice, gheonoaie sau scorpii, îngrozitoare la vedere şi atât de urâte, pe cât le e răutatea de mare”. Conform folclorului nostru, Gheonoaia este o pasăre care a alunecat, nu se ştie cum, înspre un simbolism eminamente malefic. Despre fetele transformate în ghionoaie, se credea că nu se pot mărita decât cu Dracul, cu care au şi copii, evident la fel de urâţi şi răi, potrvit descopera.ro.

Alte surse de informare: în cărțile de specialitate ”Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană”, Ediția a II–a, Versiunea în limba română Societatea Ornitologică Română, București 2017 https://ro.wikipedia.org/wiki/Cioc%C4%83nitoare_verde http://pasaridinromania.sor.ro/Ghionoaie-sura https://www.toateanimalele.ro/pasari/ghionoaia-sura/ https://www.toateanimalele.ro/ciocanitori/ https://romaniasalbatica.ro/ro/evenimente/ziua-internationala-a-pasarilor

Foto: Viviana Costan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.