Lecțiile vieții

Chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă purtăm vreo vină sau nu, chiar dacă uneori conjunctura este cea responsabilă și uneori chiar atunci când ne lipsește cel mai puțin, viața ne învață câte ceva și – așa cum spunea cândva bunicul – „ne pălește oblu în moalele capului”, ca să fie sigură că ne-am însușit bine lecția.

Doar că ea, viața, nu știe că oamenii sunt construiți nu doar din carne și oase, nu doar din valori materiale, după care alergă atât, nu doar din confort, pe care și-l doresc atât ci și din sentimente și din acea entitate invizibilă denumită suflet. Iar sufletul este cel care pătimește cel mai mult în urma acestor lecții și tot el este cel care poate să-l ridice pe om sau să îl coboare.

Iar viața nu este de fapt ceva separat de oameni ci viața sunt chiar oamenii din anturajul nostru, mai apropiat sau mai îndepărtat, cei pe care ni i-am ales singuri să ne fie alături și uneori am renunțat la ei sau ei la noi, independent de voința noastră, sunt oamenii care trăiesc guvernați de legi scrise și mai ales nescrise dar pe care ar fi trebuit să le primească fiecare prin educație sau autoeducație.

Oamenii intra în viața noastră pe ușa din față și uneori ies din viața noastră pe ușa din dos spunând „Am crezut că ai înțeles că…”, fără să-și dea seama, atunci sau poate niciodată, cât de tare ne rănesc și ce lasă în urmă.

Nouă nu ne rămâne decât să acceptăm realitatea, să mergem mai departe și să încercăm să ne vindecăm, odată cu trecerea timpului.

“Mi-e dor de oamenii care au fost cândva. Sau poate… poate mi-e dor doar de ceea ce credeam eu că sunt.”  Iustina ȚALEA

Lucrarea din pamant ars/ceramica (gradina Galeriei Albastre) a fost realizata de membrii Asociatiei Culturale Artessentia.

Credit foto: Antonela Cristina Lungu