Mihaela Malea Stroe: „Anamneză”

În copilăria îndepărtată
Am avut scarlatină, oreion, vărsat de vânt
Și pojar. Sunt, așadar,
Pe cale naturală, strașnic imunizată.
Eu nu-mi aduc aminte, dar mama îmi povestea
Că, la vremea aceea,
Dacă mă zbenguiam prea mult, vara, în dogoare,
Alergând după mișcătoare umbre nătânge,
Mi se prelingeau din nara dreaptă
Două-trei picături călduțe de sânge.
Uneori visam că, plutind, zburând, vedeam de sus
Cum înfloresc, sub raze de lună, cireșii,
Dar zborul în vis nu-i boală primejdioasă la copii.
În adolescență – nu-mi amintesc prea clar –
Probabil am suferit temporar de sindromul
Sufletului fără de speranță îndrăgostit.
Acnee juvenilă n-am avut,
În schimb, de câteva ori m-a ispitit
Un gând zăpăcit: ce-ar fi, oare,
Să număr puzderia de stele din Calea Lactee?
Cu siguranță
Am avut câte-o gripă, câte-un guturai,
Câte-o încercare nereușită
De-a privi pe furiș, prin gaura cheii,
Cum se plimbă sau se roagă în liniște sfinții părinți
Pe cărări înmiresmate și însorite din rai.
Per ansamblu, nimic fatal,
Nimic demn de notat cu asterisc
În dosarul meu medical.
La maturitate,
Am fost pacientă sănătoasă și fericită
La maternitate,
Unde am adus pe lume întâi o fată, apoi un băiat.
Acasă, cu multă dragoste și bucurie firească
I-am dezmierdat, i-am vegheat,
I-am îmbrățișat… Au crescut frumos,
Apoi, natural, fiecare pe drumul lui a plecat…
(Că, dintotdeauna, așa se întâmplă – știu!
Totuși, abia atunci am înțeles puțin mai bine
Ce-mi spunea odinioară mama
Despre sindromul cuibului pustiu.)
Desigur,
Am avut și eu, ca tot omul,
Câte-o insomnie, câte-o întristare,
Câte-o durere de dinți, de cap, de gât,
Câte-o durere în cot (la propriu, niciodată la figurat!)
Câte-o viroză, câte-o nostalgie, câte-un dor
De toamnă, de primăvară…
Câte-o zdruncinare (tămăduitoare!) de for interior,
Câte-o melodie preferată
Care să-mi țină, la nevoie, de urât
Și… cam atât.
Acum, la senectute,
Mi-am descoperit o oarecare sportivă virtute:
Am boxat de trei ori cu temutul Covid
Și l-am făcut K.O., adică, pe românește, l-am biruit.
Pesemne m-a ajutat într-un fel
Faptul că nu mi-a fost nicio clipă frică de el.
Aaaa! Da! Înainte de asta,
Am avut o fractură de gleznă, una de antebraț,
Dar, slavă Domnului!,
S-au vindecat repede și bine, de la sine,
Fără zile de repaos, fără aparat gipsat.
De ochelari n-am strictă nevoie deocamdată,
Încă văd să strecor fir grațios de ață
Prin ureche de ac posac
Și să cos între nori petice mari de senin,
Când cerul pare cam furios.
În rest,
Din greu și din plin mulțumesc Celui de Sus
Că m-a ocrotit, m-a ferit mereu
De boli contagioase mistuitoare
Cum ar fi dorința de mărire deșartă și răzbunare,
Gelozia, iubirea de arginți, ura, invidia, lăcomia
Și de alte boli grele… acestora asemănătoare.
(din volumul Acolo unde… începe singurătatea, în curs de apariție la editura Eikon)
Mihaela Malea Stroe
Credit foto – Ioana Stroe
