Mihaela Malea Stroe: „Fata Morgana”

Fata Morgana
Cândva, undeva…
Am pierdut, am rătăcit cheia aceea
Care se potrivea
La poarta împărătească
A visului-aievea.
De atunci,
Nu mai știu limpede,
Nu mai țin bine minte pe unde se întinde
Marea-mărilor,
Pe unde se înalță muntele-munților,
Pe unde se cască abisul-abisurilor,
Nici pe unde crește iarba-fiarelor,
Să descuie lacătul
Amintirilor noastre… din viitorul
Anterior.
De atunci,
Am pus șaua pe umbra norilor
Și umblu, precum fiul risipitor,
Prin lunci, prin dumbrăvi, prin pustie,
– printre încâlciți funigei
ori țăndări de lună sângerie –,
Povestaș-călător,
Murmurând în gând
Cântarea Cântărilor.
Unii au spus că aș fi un fel de Fata Morgana,
O entitate fără cont pe Instagram, fără identitate,
Desprinsă, la apus, din hora virtuală a ielelor,
Sau un fel de păpădie de leac pusă pe rana
Ascunsă din veac în zvâcnetul zmeuriu al zorilor.
Sau… – cine să mai știe?! –
Poate o inflorescență albă, de cucută,
Poate doar un fel de ninsoare tăcută,
Așternută, în crugul zilei, pe foi de papirus,
De celofan, de hârtie…
Poate doar o scamă, un capăt de fir,
Din țesătura care șterge praful de pe potir…
Mihaela Malea Stroe
(din volumul „Acolo unde începe… singurătatea”, ed. Eikon, Buc., 2023)

Sursa foto: Pixabay