Mihaela Malea Stroe: „Noiembrie 1987 (Brașov) – Decembrie 1989 (Timișoara)”

Mă întorc, în acest al treilea și ultim articol din serie, la însemnările din vechea agendă. 

„7august 1989

Rememorăm între prieteni, pe ton omagial, evenimentele din 15 noiembrie. Nu se mai spune anul, ziua e suficient istorică, mai ales pentru brașoveni. Retrăim momentul, prin evocare, la lumina lumînării, pentru că, așa cum era de așteptat, minunea nu ține mai mult de trei zile (sau, mă rog, așa e vorba). Dar curentul se taie din nou, meniul de la cantinele muncitorești a revenit la „normal”, reprezentanții ordinii publice beneficiază de odihnă ca și fidelii lor însoțitori nevinovați cu botniță și patru labe. Spiritele s-au potolit. Memoria e scurtă, într-un anumit sens. Poate chiar în mai multe sensuri. Dar, în șoaptă, nu-i uităm pe protagoniștii lui 15 noiembrie. Îi evocăm cu respect, chiar dacă nu le știm numele.”

„15 noiembrie 1989

Multe evenimente în afară. Ziua de azi a fost așteptată într-o tensiune mocnită. Sunt doi ani de ATUNCI. Dar, în afară de victoria Naționalei în meciul cu Danemarca și de prima ninsoare (încă nu foarte hotărîtă) a acestei ierni, aparent nimic deosebit. Și totuși… e o stare generală aparte. Se aude (fără nicio confirmare) că s-au aruncat acum cîteva zile manifeste, convocînd lumea la scena lui 15 noiembrie de acum doi ani. Ba nu. O posibilă confirmare, dacă nu a împrăștierii manifestelor, cel puțin a unei vigilențe suplimentare, sunt camioanele cu elevi milițieni, patrulele cu cîini care și-au făcut din nou apariția și, o noutate, rondurile zilnice – de puțin timp încoace – ale elicopterului (sau elicopterelor – cine știe?) care bruiază ca un avertisment orice activitate pașnică. Și încă ceva. Lumea are mai mult curaj în exprimarea unor păreri pînă nu demult rostite cu discreție sau nerostite. Aflu acum de greva Doinei Cornea și-mi vine în minte o întîmplare de astă-primăvară. La București, la examen, reîntîlnesc un coleg clujean, ceva mai mare. Evocînd Clujul, îmi pune deodată o întrebare: „Ai avut-o pe D.C.?” Îi răspund firesc „Da”. Tace preț de cîteva secunde apoi îmi spune: „Să știi că am mai întrebat și pe alții. Despre unii dintre ei știam sigur că au avut-o ca profesoară, dar au negat. Mă bucură răspunsul tău. Înseamnă că mai există foști studenți care o recunosc. Și eu am avut seminar cu ea.” E rîndul meu să tac și să mă gîndesc „Am întîlnit și eu pe cineva care mi-a spus că a făcut franceză cu ea. Oare am ajuns să însemne că avem curaj dacă nu o renegăm?” /…/”

19 noiembrie 1989.

Mîine începe Congresul. Lumea îl așteaptă cu o încordare nedisimulată. Este cel mai așteptat Congres din cîte reușesc să-mi amintesc. Voi fi ofițer de serviciu la școală. N-am nicio presimțire sau, în orice caz, niciuna bună în sensul speranțelor generale”.

„Încordarea nedisimulată” și „speranțele generale” însemnau așteptarea unui scurtcircuit la al XIV-lea congres. Ceva care să zdruncine „orânduirea”. Nu puteam defini acel „ceva”, probabil mulți așteptam o reacție măcar a unora dintre participanții la congres, care să spună „destul!”, să dea tonul schimbării. Știam, de la Europa Liberă, că la Berlin mulțimea stârnită de o știre (ambiguă?) din presă reușise să spargă Zidul dintre vest și est. Se clătinase zdravăn prima piesă din dominoul socialist. Urma căderea. La noi, însă, aparatul represiv – mai diabolic decât în alte țări din orbita sovietică – înăbușise revoltele: și pe cea a stegarilor, în Noiembrie 1987, și – mai înainte – pe ale altora, din alte părți ale țării. Se adunaseră trăiri dramatice. Disidenții din țară și din afară erau ținte ale Securității. Puteam spera la o schimbare de sus în jos? Tensiunea era enormă. Evocarea în taină a lui 15 Noiembrie semăna  cumva cu nădejdea cuprinsă în cuvintele unei rugăciuni. Discutând cu prietenii, mi-am amintit lucruri pe care în ’87 nu le prinsesem în agendă. Le-am notat privind în urmă.

„22 noiembrie ’89.

Lucrările Congresului continuă. Între timp îmi vin în minte secvențe neconsemnate din 15 noiembrie ’87 și respectiv august (un an mai tîrziu). Două doctorițe stomatologe relatează (independent), la fel de adînc impresionate, la distanță de aproape un an, două întîmplări diferite, dar care se leagă perfect. Prima povestește în 17 noiembrie ’87, cealaltă în 15 august ’88. /…/ Deci prima îmi povestește că în 17 (după acel memorabil 15) îi vine la un moment dat un pacient cu o înfățișare frapantă. Relativ tînăr, cu barbă, cu o privire pătrunzătoare, interiorizat, foarte sigur pe sine, de un calm care trăda totuși o frămîntare interioară, muncitor la Steagu, dar cu un aer deosebit, de artist. Îi solicită, fără motive medicale, un concediu retroactiv. Știind că e stegar, doctorița ar fi fost tentată să-i dea, se gîndește că poate omul are nevoie de o acoperire, că a fost ACOLO. Dar n-are ea acoperire. Nu e de gardă, nu e la urgență și-apoi… a mai trecut de ATUNCI o zi. Încearcă să-i obțină concediul de la colegul de la urgență (sau colega, asta nu mai rețin), dar nu reușește. Există o prudență egală cu frica. Dacă e un provocator? Dacă „băieții” vor să-i testeze pe medici? Dacă?,… etc. Pacientul pleacă. Cuprinsă de îndoială, doctorița se uită după el pe geam. Vede că a fost așteptat de doi-trei muncitori. Deci nu era… din ăia… Încep regretele pe care le simte din greu. Îmi povestește înciudată, apăsată de un sentiment de lașitate. Adică EI au făcut ce-au făcut iar NOI?  Nici măcar curajul de a pune o parafă. Își caută justificări pe care nu le găsește. Vreo cîteva zile subiectul revine obsedant, conștiința se împacă greu și încet. Întîmplării nu-i acord mare importanță decît mult mai tîrziu. Suntem la o sfîntă Mărie. Deci 15 august. La cîteva zile după o „curajoasă” vizită a „șefului” la stegari acasă, adică la uzină. De ce „curajoasă”? Pentru că stegarii autentici au fost încuiați în secții și bine păziți iar „aplaudacii” au fost fie aduși (fără să li se spună ținta) de la alte întreprinderi, fie „autorități civile” în „uniformă” de muncitori. Dar să revin. Printre musafiri – o doctoriță (stomatolog la aceeași policlinică la care lucrează și prima). Ne povestește că în dimineața zilei respective (era lunea, dacă nu mă înșel) se prezintă la cabinetul ei un pacient. Ascult descrierea și… „mă frapează” ar fi puțin spus. Recunosc efectiv pacientul celeilalte. Aceleași detalii, doar că mai concrete. Relativ tînăr (ulterior, prin completarea documentelor medicale află că are 38 de ani), cu barbă, cu o privire extraordinară (sinonim în acest caz cu „pătrunzătoare” din portretul anterior), calm și stăpînit, cu expresie de artist (află ceva mai tîrziu că e sculptor la modelăria din Steagu) și, detaliu care lipsea din portretul anterior (poate nici nu era cazul), de o paloare accentuată, care trăda o suferință recentă și deloc neglijabilă. Venise să-și repare un dinte rupt. „Știți, vă rog, azi e ziua mamei, n-aș vrea să se vadă…”  „– Dar ce-ați pățit?” Răspunsul vine calm, fără echivoc. „ – De vineri (ziua vizitei) am stat în beci la miliție. Și… vă rog, faceți cumva să nu se vadă.” „ – Dar de ce v-au luat?” „ – Am fost într-una din secțiile încuiate și am vrut să ies pe geam. Și atît…”. „ – Ați fost și anul trecut, în 15…?” …„ – Da.” Asistenta intervine în discuție. „ – Ei, și? Ce-ați rezolvat? Uită-te la dumneata ce tînăr ești și cum arăți. În rest… aceleași probleme…”. Omul vrea să spună ceva, dar își înghite replica și zîmbește amar. Doctorița tace o vreme apoi îl întreabă ce e cu ceilalți „din 15”. „ – Au fost împrăștiați care-ncotro. Trebuia distrus nucleul.” Pacientul se numește Ion Gheorghe. Ce mai e cu el, unde mai e, mai trăiește, mai luptă, mai visează, mai speră? Ar merita să se știe despre el.

26 noiembrie

Și iată că memoria mai păstrează și alte amănunte care își fac loc spre prezent în atmosfera actuală, de fierbere și așteptare tăcută, adîncă. Acum doi ani printre cei care au avut curajul opiniei s-a aflat și un elev de la noi. Nu i-am fost profesoară, nu-mi amintesc numele lui, deși s-a vorbit (dar nu foarte mult, s-a evitat vîlva, ca să nu devină „erou”) despre el. Nu era brașovean get-beget, era din Codlea sau Feldioara. A fost descoperit ca autor de manifeste „ștampilate” cu guma. L-am văzut o dată – intrînd întîmplător (mi s-a sugerat repede să ies) în biroul directorului cu munca educativă – unde fusese chemat spre „prelucrare” și aducerea lui pe calea cea bună. N-aș putea să-i fac un portret amănunțit. Doar unul de expresie, atît cît am apucat să-l văd între a deschide și a închide ușa biroului. Obstinat, mîndru, privea de sus în jos la cei care (directorul și securistul) încercau să-i arate că greșește, că negrul pe care el îl vede este, de fapt, alb. Am aflat apoi că și-a menținut opinia, că a declarat că nu renunță, că, dacă va fi nevoie, va mai scrie și douăzeci de mii de manifeste. Dacă a făcut-o într-adevăr sau nu – nu mai știu. Știu doar că nu s-au luat măsuri drastice împotriva lui, tocmai pentru a nu-l scoate din anonimat.”

„Măsuri drastice” ar fi însemnat bătaie, închisoare sau „școală de corecție”, exmatriculare… Se vorbea însă că ar fi fost „transferat disciplinar” la alt liceu. Cred și azi că pe autorul manifestelor anti-regim totalitar nu l-a „turnat” cineva, a fost descoperit după scris. Scena din biroul directorului fusese precedată de un „chestionar” banal trimis în liceu ca din partea UTC-ului. Mi s-a părut dubios (am și comentat în cancelarie, cu niște colegi) că se pretindea ferm ca la chestionar să răspundă  toți elevii, de la zi și de la seral, nu se admiteau absențe și li se cerea să răspundă, pe calupuri de întrebări, ba cu litere mari și mici de tipar, ba cu litere mari și mici de mână. Era ușor să te dumirești că, sub masca nevinovatului chestionar, se ascundea un test grafologic, dar nu știam de ce. Pretinsul chestionar s-a dovedit de folos în identificarea „făptașului”.

Acum câțiva ani, la un banchet de absolvire, l-am revăzut pe „directorul cu munca educativă” din vremea aceea și l-am întrebat dacă mai știe ceva de elevul cu manifestele. Nu-și amintea numele, dar promisiunea băiatului – în timpul anchetei – că, dacă e cazul, o să scrie încă „douăzeci de mii de manifeste” n-a uitat-o.   

Însemnarea din 26 noiembrie este ultima înaintea celor din zilele de 18, 19, 20, 21, 23, 24 și 25 decembrie 1989. Recitindu-le, mi se pare stânjenitor cât de naivi am fost atunci! Singura scuză o găsesc în faptul că – pe de o parte – eram tineri, entuziaști, încrezători, gata de sacrificiu, pe de altă parte revoltați, tulburați de dramatismul evenimentelor, de viețile curmate ale atâtor adevărați revoluționari! Da, am ieșit în stradă la proteste, am stat ore în șir, lângă Magazinul Universal, între str. Nicolae Bălcescu și str. Castelului, față în față cu soldații. Da, ne-a fost frică și nouă, și lor, că ar putea primi ordin să tragă. Da, am riscat! Da, am aprins lumânări și am îngenunchiat pentru Timișoara. Am cântat „Deșteaptă-te, române!” și, da, ne-au dat lacrimile. Am crezut, am sperat.

Încâlciți în năvodul știrilor adevărate și neadevărate lansate în avalanșă de televiziunea „liberă”, eram surescitați! Când am început – destul de repede – să ne limpezim, să ne întrebăm, să analizăm „la rece” detalii-cheie care ne scăpaseră, să ne dezmeticim, zarurile fuseseră deja aruncate.

În primăvara-vara lui 1990, protestatarii pașnici din Piața Universității erau, în viziunea noilor conducători, „golani” primejdioși pentru noua democrație (originală), la fel cum, în viziunea vechilor conducători, stegarii protestatari din 1987 fuseseră „huligani” care periclitau vechea democrație (populară). Iar în viziunea parveniților îmbuibați, înfumurați și amnezici de după 1989 suntem un „popor laș, resemnat” pe care ei îl conduc disprețuindu-l.

Pentru că azi, când scriu, este 18 decembrie 2024, voi încheia cu nota din 18 decembrie 1989:

„După Brașov, acum Timișoara. Mai dramatic, mai zguduitor. Un soț timișorean își anunță soția la Brașov, la ora 2 noaptea (după zadarnice încercări diurne de a stabili o legătură telefonică) să nu cumva să pornească spre Timișoara. Vocea din receptor trădează mai mult decît emoție din partea unui bărbat altminteri foarte stăpîn pe sine. Este de-a dreptul șocat. Fusese în centrul orașului unde a văzut intervenția excesiv de violentă a „oamenilor” însărcinați cu restabilirea ordinii. A auzit împușcăturile și a văzut cadavrele pe stradă. Orașul este închis – nu intră și nu iese nimeni. Doar veștile îndoliate circulă, cu toate opreliștile impuse, între hotare și dincolo de ele. De data aceasta – preț de sînge?

Cineva relatează [la Europa Liberă, n.m.] în direct, plîngînd, o secvență a demonstrației: oamenii scandau, adresîndu-se forțelor de ordine: „noi sîntem poporul, voi pe cine apărați?” Și, semnificativ, „fără violență!”

Telefonul nocturn nu lasă nici un dubiu: „Sînt sute de morți, au trecut cu tunurile peste oameni.”

Cele de mai sus le-am notat, precipitat, în 18 dec.’89, după vizita unei prietene, Rodica Miclăuș, colegă de cancelarie. Cu acordul ei, „desecretizez” aici numele. Soțul ei, Sandu („soțul timișorean” din notă), se afla la Timișoara, într-un apartament aproape de Catedrală. Cu mare greutate reușise să ia legătura cu Rodica, să-i spună ce se întâmplă și, cum dusese telefonul fix cât s-a putut de aproape de fereastra deschisă, se auzea cum se trage. Venise la mine speriată, îngrijorată, am stat mult de vorbă, până seara târziu, ascultând și Europa Liberă, unde se aflase inițial de câțiva morți, nu de „sute”. O a doua convorbire cu Sandu n-a fost posibilă, deși am încercat, repetat, și de la telefonul meu. În ziua următoare, în cancelarie, am povestit amândouă ce știam de la soțul Rodicăi. Ne-a abordat (pe ton temperat, totuși) secretarul de partid: „Nu mai răspândiți știri mincinoase de la Europa Liberă!” Rodica a izbucnit, revoltată, eu am susținut-o, asigurându-l pe „tovarășul secretar” că nu de la Europa Liberă știm ce știm, ci direct de la Timișoara! N-a mai zis nimic.

Rememorez acele zile cu gând pios pentru toți cei care s-au jertfit („huligani”) în Brașovul lui ’87, în Timișoara lui ’89 și „în toată țara”, dar merită aducere aminte și protestatarii („golani”) din Piața Universității care au scandat, în ’ 90, pe bună dreptate, aidoma timișorenilor, „Păcat, păcat de sângele vărsat!”

Mihaela Malea Stroe

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov.