Mihaela Malea Stroe: „Primiți cu colindul?”

Clipa de emotie
Redactia
24 decembrie 2024
1
9 minutes read

(fragment dintr-un volum în lucru)

Primul meu Pom de Crăciun (mi s-a povestit, eu nu-mi aduc aminte), a fost un pin stufos, înalt până aproape de grindă, din pădurea de pe Coastă. Împlinisem doi ani și jumătate. Pinul, împodobit cu globuri din sticlă subțire, cu fire aurii, de beteală metalică, lungi și fine, cu lumânări colorate și fulgi de zăpadă din vată, trona în camera dinspre uliță, în „casa mare”, încălzită molcom de un godin, cu foc de lemne. Mama spunea că, atunci când am văzut Pomul, am zis un „aaaaa!!!!!” lung, mi-am pus mâinile întâi pe obraji, apoi le-am încrucișat la spate și m-am oprit, de emoție, pe la jumătatea odăii. N-a fost chip să mă urnesc din loc, deși m-au încurajat și mama, și tata (încă prezent în familie), și maica, și tataurel (așa-i spuneam bunicului Aurel Oțetea) să mă apropiu, să ating crengile, globurile, beteala… M-a luat tata în brațe și, cântând „O, ce veste minunată!/ Lângă Viflaim s-arată!” cu mama și maica, m-au dus lângă pricina uimirii mele. Pesemne – cine știe? – imaginea primului Pom de Crăciun încă stăruia într-un sertăraș al minții mele când – după doi-trei ani – am văzut Pomul de Iarnă de la grădiniță. Amintire tulbure: brad împodobit, scund, cocoțat pe un taburet, ca să pară înalt, și o doamnă educatoare căreia era musai să-i spunem „tovarășa”…

În anii următori am luat și eu parte la ritualul împodobirii Pomului de Crăciun, ritual care se desfășura în Ajunul Sărbătorii, pe 24 decembrie, niciodată mai devreme. Cu atât mai emoționant și mai frumos cu cât, în aceeași zi, pe înserate, când toate erau pregătite (și casa curată, și bucatele – sarmale, jumări, caltaboș, cârnați, friptură, cozonaci, lichiu… –, și carafa cu vin, și hainele de sărbătoare) veneau colindătorii cu vestea cea minunată: „Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia, chip luminos…”, „Trei păstori se întâlniră…”, „Moș Crăciun, cu plete dalbe…”.

Moș Crăciun și vestitorii Nașterii Pruncului Iisus aveau un calendar foarte precis, veneau pe când se încheia postul, nu umblau bezmetici prin sat, cu săptămâni înainte, risipind aiurea febrilitatea așteptării și diluând semnificația Clipei de Sărbătoare. Moș Crăciunul copilăriei avea o misiune sacră, era unic și magic, de o discreție desăvârșită, de o fermecătoare punctualitate, nu venea HO-HO-tind, ziua-n-amiaza mare, multiplicat, să facă hatâruri comerciale săptămâni la rând.

La bisericuța de pe dâmb, corul rânduit de părintele Bologa cânta de se înfiora și se sfințea toată obștea: „Nașterea ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că-ntru dânsa, ceia ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se-nchine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, mărire Ție!”

Maica Ioana știa versuri din Alecsandri, din Goga, din Eminescu, îl îndrăgea, mai cu seamă, pe Coșbuc. M-a învățat să spun „Iarna pe uliță” și mi-a plăcut, că tare se potriveau zarva și veselia copiilor din poezie cu zarva și veselia cetei noastre de țânci la săniuș. Iernile de-atunci erau ierni, nu glumă, cu zăpezi bogate. Dacă viscolea, de cum se trezeau bunicii erau nevoiți să dea nămeții cu lopata, să taie cărare ca să poată ajunge la animale, să le hrănească, și alte cărări care să ducă la fântână, la pivniță, de la „căsuța” de pe o parte a curții la „casa mare” de pe cealaltă parte, la poartă, la șop, unde erau lemnele de foc, și, desigur, una până la wc-ul din scânduri. Pentru ei era muncă, pentru mine și alți copii – prilej de bucurie, că scoteam săniile și urcam „în capul satului”, la deal, de unde ne lansam la vale, cât era ulița de lungă, până aproape de șosea. Din cât îmi amintesc, erau sănii meșterite acasă, hand-made, utile și în gospodărie, nu doar pe derdeluș. Cea făcută de bunicul era scundă, lată, din scânduri solide, montate transversal, nu știu de ce îi ziceam „pisica”. Semăna cu un komatik, sania inuită despre care aveam să citesc la un moment dat, doar că avea dimensiuni mai mici. Destul de greoaie, nu prindea cine știe ce viteză. Ei, și? Conta că aveam… sanie! Aveam mănuși, căciuliță, fular la gât, dar nu peste gură sau nas. Zăpada sclipitoare, proaspătă, curată – mare tentație! O strângeam în pumn și… o mâncam! Ținea de sete. Și țurțurii sticloși erau buni. Dacă reușeam să-i desprindem de streașină cu un băț sau cu bulgări aruncați la țintă, se… topeau în gură. Bineînțeles, făceam și oameni de zăpadă. În curte. Modelul „clasic”, cu o cratiță sau o pălărie veche pe cap, cu ochi din tăciune, gură din boabe de porumb sau de fasole, un morcov în loc de nas și câteva nuiele pe post de mătură. Mai târziu, am primit o cărticică foarte frumos ilustrată cu povestea duioasă (pare-mi-se rusească) a unei fetițe de zăpadă – Fulg de nea – care, la venirea primăverii, se topește, spre mâhnirea bătrâneilor cărora fetița, prinzând viață, le alinase până atunci singurătatea. Îmi amintesc mai limpede coperta decât povestea.

La grădinița (pentru mine deloc interesantă) din Sighișoara mergeam cu Tita, o fetiță din vecini, dus-adusul nostru de la grădiniță fiind făcut, cu schimbul, de mama și de părinții Titei. Am rezistat eroic vreo patru luni, ba am și participat la serbarea Pomului de iarnă (să spui Pom de Crăciun nu era… politically correct!), care mi-a limpezit niște „de ce?”-uri. De ce la bunici, după ce colindăm despre Nașterea Pruncului Iisus, vine Moș Crăciun noaptea, să nu-l vedem punând daruri sub brad? De ce la grădiniță nu colindăm deloc, ne vizitează Moș Gerilă ziua, ne ia pe genunchi, îi spunem o poezie și ne dă cadoul? Când mi-a venit rândul să spun poezia, stând pe genunchii lui Gerilă m-a străfulgerat o idee năstrușnică: să verific ceva. Am smuls (cu teamă, ce-i drept) câteva fire din barba lui. Moșul, cu barbă de câlți pieptănați ce imita bine o barbă naturală, nici n-a tresărit. După serbare i-am spus mamei răspicat: „Ăsta nu-i Moșu-adevărat!” I-am arătat dovada: firele smulse. „Le-am tras din barba lui și n-a simțit. Nu-i barbă adevărată, nu-i Moș adevărat!” Am uitat ce mi-o fi răspuns mama. Concluzia mea rămânea, oricum, de neclintit: singurul Moș adevărat era acela care, bucuros că am colindat, venea să ne aducă daruri, să le lase pe furiș, nevăzut, sub brad, ca noi să le găsim dimineața, la trezire, să ne veselim.

Și parcă încă o aud pe maica recitând încetișor din Coșbuc, la căpătâiul patului în care nu mă prindea somnul de grija sosirii Moșului: „Afară ninge liniştit,/ În casă arde focul,/ Iar noi, pe lângă mama stând,/ De mult uitarăm jocul.// E noapte, patul e făcut,/ Dar cine să se culce?/ Când mama spune de Iisus/ Cu glasul rar şi dulce.// Cum s-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Iar boii peste el suflau/ Căldură ca să-i facă.// Cum au venit la ieslea lui/ Păstorii de la stână/ Şi îngerii cântau în cer,/ Cu flori de măr în mână.”

Vă urez tuturor SĂRBĂTORI FERICITE! LA MULȚI ANI!

Mihaela Malea Stroe

Foto: Mihaela Malea Stroe