Mihaela Malea Stroe: „Să spunem sau să amuțim?”

În contextul istoric și cultural actual, întrebarea din titlu poate dobândi cu ușurință valențele celebrei dileme ontologice a lui Hamlet: „A fi sau a nu fi”. Registrul tragic shakespearian poate deveni comic în variantă caragialiană când, cu vervă politico-electorală, temător să nu fie întrerupt de adversari, avocatul Farfuridi ne asigură în bravul lui discurs că din această dilemă nu putem ieși. Și parcă-l aud și pe Nichita: „ah, râsu’ plânsu’/ mă bufnește când spun/ secundei vechi putrezind în secunda/ de-acum.”

Se apropie 31 august. Se apropie Ziua Limbii Române, cu toate manifestările dedicate (adesea formal, ca simplă acțiune bifată în agendă, mai rar cu prețuire sinceră) celei pe care Eminescu o numea „împărăteasă bogată”.

Tocmai ce am văzut azi un afiș care anunța ritos: ZIUA LIMBII ROMÂNE – PROGRAM CULTURAL – EDUCATIV.  Până aici, toate bune, ca bunele intenții care nu duc întotdeauna către paradis. Dar am amuțit pe loc citind, pe al treilea rând, titlul acțiunii: „CUVINTE CARE INSPIRĂ. MUZICĂ CARE UNEȘTE” (s.n.). Sau o fi un motto? Un citat, cu ghilimelele de rigoare, din… nu se știe ce autor?!?

„Halal cadou cultural și educativ de ziua împărătesei!” mi-am zis în gând. După clipa de uluială, m-a bufnit, ca pe Nichita, „râsu’ plânsu’”. Cu hohote.

În fine, după ce m-a tras de mânecă și întrebarea pe care am ales-o ca titlu al prezentului articol, m-am hotărât, totuși, să spun! Să-l contrazic pe ilustrul nene Farfuridi și… să ies din dilemă.

Nu știu cine (o singură persoană sau o echipă?) a conceput programul și afișul manifestării. Nici dacă au fost făcute în pripă sau în tihnă. La urma urmei, nici nu mai contează altceva decât… rezultatul final. Penibil! Cu atât mai penibil cu cât vine să întâmpine  festiv Ziua Limbii Române.

Mă întreb: oare ce dovedește acest rezultat? Nepăsare? Incultură? Neatenție crasă? Lipsă de respect pentru limba română și pentru public? Toate laolaltă? Oricum ar fi, afișul constituie, implicit, o carte de vizită.

Pe sub câte priviri o fi trecut el înainte de a fi tipărit și răspândit? Cum se face că nimănui nu i-a sărit în ochi ditamai cacofonia, scrisă cu majuscule de-o șchioapă? N-a trecut nicio miasmă fonetică pe la nasul nimănui? N-a deranjat urechile niciunui vorbitor? Nefericita exprimare se putea evita foarte ușor: „Cuvintele inspiră. Muzica unește.”. Sau: „Cuvintele ne inspiră. Muzica ne unește.” Desigur, limba română, deși maltratată de-o vreme, încă are destule resurse, poate oferi destule variante lipsite de sonorități cacofonice, nu e cazul să le înșiruim pe toate acum. Totul e să vrei să le găsești. Să-ți pese. De limba română, de ceilalți vorbitori și, nu în ultimul rând, de tine însuți.

Cât de greu a devenit astăzi pentru mulți dintre noi să vorbească și să scrie într-o limbă română corectă și elegantă?

Ce să zic? Iată că au fost pe afiș cuvinte care (mă) inspiră… Să scriu! Să spun ce e de spus.

Pentru că, de prea mult timp deja, unora dintre contemporani (nu mă refer aici la omul de rând, ci la „modelele” lui, cele cu ștaif și țâfnă) li se potrivește și li se cuvine din plin satira eminesciană de secol 19: „Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/ Ca să nu se-arate-odată ce sunteți – niște mișei!”

În încheiere, de dragul simetriei, revin la Hamlet: „Restul e tăcere”.

Am scris, am spus, din statornică dragoste de limba română!

Mihaela Malea Stroe

Publicația lapasprinbrasov.ro pune la dispoziția persoanelor interesate DREPTUL la REPLICĂ prin intermediul următorului email: lapasprinbrasov@yahoo.com

Afișul evenimentului „Cuvinte care inspiră. Muzica care unește” – program cultural – educativ dedicat Zilei Limbii Române, la Brașov