Dragă Hans,
De când ai plecat,
În Kronstadt-cetate
În Poiană, în Kanzel, pe Valea Râșnoavei,
Pe După Ziduri, Pe Tocile, în Șchei,
Prea multe – din cele pământene – nu s-au schimbat.
Istoria – această stranie vietate
strunită rareori de giganți, mai ades de pigmei –
Își vede, nepăsătoare, de treburile și de drumul ei.

Dar, poate, pe la tine ziua-i mai lungă,
Nu se măsoară
De din zoriori de ziuă până-n seară
Cu minutarul și cu făclia de ceară.
Poate, pe la tine, acum, anul nu-i an
De când clopote mari bătut-au în dungă
La Biserica Neagră,
Sub întristatul cer brașovean.
Anul nu-i an
De când ai plecat să povestești
Prietenilor tăi din cetele îngerești
Despre Jilava, Aiud, Periprava, Pitești,
Despre inițiatice călătorii prin „lumea largă”,
Despre clepsidre vechi pe care
Nisipurile timpului captiv dau, uneori, să le spargă,
Despre dansul în lanțuri al ființei,
Despre rostul și puterea credinței
Când asupră-ne vin
Lupi, vulturi, șerpi și alte jivine de pradă
Să muște, să sfâșie, să împroaște venin.

În clipa aceasta rotundă, curată, întreagă,
La Biserica Neagră
– în liniște și pace cufundată –
Clopotele tac. Orga tace.
Așteaptă și ele, pare-mi-se,
Să ne povestești tuturor încă o dată,
Și încă o dată,
Despre „Întoarcerea lui Ulise”.
 

Mihaela Malea Stroe