„Poem despre frumusețea amurgului”, de Mihaela Malea Stroe

Amurgul acesta, care, într-o-mbrățișare,
Mari depărtări apropie,
Pe care amândoi îl contemplăm cu uimire
În frumusețea lui cea mai presus de fire,
Ocru-arămiu e, ca penetul de magică dropie.
E brodat cu mătăsuri delicat sângerii,
De parcă ar fi trecut prin zariștea lui
Fluturi răniți, gingași războinici ai nopții.

Să-mi spui, iubite, să-mi spui –
De ce,
Dimpreună cu noi privind asfințitul, se înfioară –
din rădăcini până la ultima frunză – mestecenii?

Amurgul acesta, de-ar fi spre degustare,
Gust rafinat ar avea, de adumbrite cireșe amare.
De-ar fi să-l risipească zefirul, ar ajunge la noi
Miresme primăvăratice de liliac, iasomie, caprifoi…
Spre ascultare de-ar fi, negreșit amurgul acesta
Ar cânta dumnezeiește la vioară,
Până ce toate lacătele beznei s-ar sfărâma,
Până ce s-ar izbăvi lumea și s-ar lumina…

Mestecenii știu, făpturile lor albe se înfioară!

(din volumul Clipa de grație, Ed. Eikon, Buc., 2016)
Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Mihaela Malea Stroe

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.