Rodica – Matilda Miulescu: „JUMĂTATEA DE MĂR”

JUMĂTATEA DE MĂR  

Celor doi dragi eroi ai acestei povești adevărate, precum și tuturor copiilor de  la 0 la 100 de ani care au fost, sunt sau vor fi separați, cu voie sau fără voie, în mod dureros, de părinți. 

 I-am cunoscut și eu părinții. De fapt,  i-am văzut o singură dată împreună pe coridorul școlii,  înaintea unei ședințe. Doamna învățătoare Maria Enăchescu  mi-i arătase. Ea, o femeie înaltă, frumoasă, cu  postura elegantă maiestuoasă, de regină, îl conducea cu grijă și  vădită dragoste pe el, dotat cu baston alb de orb.  Se vedea clar că se iubesc și că, uniți întru grijă, se interesează de copil, pe atunci în clasele primare. Ea, mama, îl mai  ,,ciupea” uneori, când băiatul dovedea că nu a învățat prea bine  sau când era mai năzdrăvan. Asta nu îl împiedica să o iubească nespus și  toți trei să fie o familie fericită. Fericită, până în ziua aceea neagră când ea a plecat. A plecat lăsându-i pe cei doi dragi singuri.

 Ce a fost atunci în sufletul  puiului lor am aflat numai peste foarte mulți ani de la el însuși, venit ca și alții, la întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea școlii generale. Am aflat datoriă unei

                                                         JUMĂTĂȚI DE MĂR

 Să vă povestesc.  Eram adunați deja câțiva în fața gardului școlii  când am văzut  îndreptându-se spre noi doi bărbați frumoși. Nu îi recunoșteam: nu îi văzusem de mai bine de un sfert de secol. Cu privirile ațintite spre noi,  unul dintre ei jongla cu un măr mare, roșu.

 În timp ce primul s-a apropiat de mine și ne-am îmbrățișat, al doilea, fără a ne băga în seamă, s-a dus țintă la premianta clasei  de odinioară și, rupând mărul în două i-a spus:

– Iată jumătatea ta de măr de atunci!  Ți-o dau înapoi, împreună cu toată iubirea și recunoștința mea! 

Ea, modestă ca de obicei,  înroșindu-se de emoție, cu lacrimi în ochi, a dat doar din cap și l-a îmbrățișat, fără niciun cuvânt.

Deși  mă aflam la câțiva pași distanță  și în necunoștință de cauză, trăirea lor m-a  copleșit. 

Parcă simțindu-mi fluturarea de suflet, după un salut scurt către ceilalți,  el  s-a apropiat și de mine și mi-a  povestit cele ce urmează:

De atunci, da,  de demult,  tot retrăiesc de parc-ar fi acum:
Mă rătăcisem rău de tot pe drum
După ce mama mea plecase Sus, la Domnul… 

Mulți ani coșmarul acela mi-a chinuit somnul.
Uram profund și greu tot ce avea o mamă.
Uram și tot ce avea un fiu ori fiică.
Uram cu ură de fanatic
Și mă scăldam în ură, tot mai trist, mai singuratic… 

Eram în recreație. Copiii aveau
Pachete cu gustări puse de ,,mama“ .
Iubirea, grija ,,mamei “lor era în ele!
Erau pachete  cu pumnale. Toate pumnalele înfipte în rana
Care  îmi sângera.
Și chinurile îmi sporeau…Din ce in ce mai aprige, mai rele!. 

Mă cățărasem sus, pe gard, privindu-i
Și lacrimi îmi curgeau pe-obraji mânjindu-i.
Și îi uram pe toți cu ură de fanatic,
Cu ură și dispreț de mine…
Da! De mine,  copilul părăsit și singuratic . 

Dar iată: ca prin ceață, o văzui pe ea,
Pe ,,galonata“ asta!
O știți ce mai de șnururi și de trese de pionier de frunte avea!
Da, chiar pe ea,  premianta clasei! Se îndrepta…
Spre mine !?!
Spre mine, cel becisnic, cel care  mă simțeam netrebnic, un… nimic,
Înfometat la propriu, dar și de-o mângâiere, de iubire… 

Avea un măr în pumnul ei cel mic.
Un măr! Cu siguranță, spălat și șters
Și pus cu dragoste fetiței
Chiar de a ,,mamei “ mână! 

Cu degetele ei subțiri se chinuia
Să-l rupă-n două.
Voia cu jumătate doar ca să rămână ?!?

Și reuși! Oare ce forță o ajutase?
O jumătate întinzându-mi zise doar atâta:
 – Nu mai plânge ! 

Simții atunci durerea-mi cum se frânge
Și se tot duce dura,  dura, rostogolul,
Luând cu ea frustrarea…și mânia…ura…
Iubirea și compasiunea ei, a ,,tocilarei “ umplând golul,
Hăul fără de fund al Urii, săpat la moartea Mamei și a mea… a MEEAA! 

Și acolo și atunci, pe loc, îmi revenii!
Văzui din nou lumina, iubirea, armonia…
Și mângâierea Mamei o simții…
Simții că îmi alină iar copilăria!
Putui să viețuiesc din nou,
Atent la mine și la alții, receptiv la nou,
S-aleg ce este bine și încercând să mă feresc, cât pot, de rău. 

De aceea i-am înapoiat acum, din mărul împărțit în jumătate,
Iubirea -ntreagă și  rotundă pe care la durere ea mi-o dăruise. 

O port pe ,,galonata “asta-n suflet ca pe-o soră, ca pe-o mamă
Căci ea pe Mama mea, cu jumătatea ei de măr,
Într-o  clipită,  pentru o viață  mi-o aduse. 

La câteva zile după aceea,  în acel iunie 2013,  profund tulburată de pilda de omenie și recunoștință la care fusesem martoră,  am  scris  trimițându-le fiecăruia  dintre ei: 

Copilule, om mare acum, mai trebuie să-ți spun ?
Chiar mângîierea mamei tale fuse!
Este real ce ai simțit!
Fii sigur!Nimic n-a fost închipuit!
Chiar mama ta, de Sus, văzându-te pierdut pe drum,
Căci te veghea așa cum te veghează și acum,
Strigă, plângând, la Domnul.
 Iar El, înduioșându-Se,  pe ,,tocilara“ , ,,galonata” o trimise.
 Doreau să îți arate cum Le-ar plăcea să fii
 Până la capăt lin de drum
De fum
Cât timp pe acest pământ vei viețui. 

1 iunie 2023 

Rodica – Matilda Miulescu