Scrisoare către trecut

Astăzi, într-o zi cu însemnătate specială, am ales să public o povestire pe care am scris-o pentru volumul „Ficțiuni centenare”, unde a și apărut. O dedic memoriei bunicilor și străbunicilor mei paterni, care fac parte dintre oamenii de acum 100 de ani…

Cele 510 pagini de eseuri, articole, povestiri, banda desenată și ilustrații, publicate cu titlul „Ficțiuni centenare”, constituie concepția și realizarea Sci-Fi&Fantasy Antares CLUB Brașov, în colaborare cu Editura Pavcon București. La lansarea acestei cărți, la începutul lui octombrie 2018, am spus că eu am adus trecutul în ea, pentru a-l cinsti în prezent, făcând pasul către viitor, onorată fiind că mi s-a propus să particip acolo unde este vorba despre autori consacrați ai genului science-fiction și fantasy.

Scrisoare către trecut , de Antonela Lungu

Motto: „Trecutul este ușa viitorului.” – Bogdan Petriceicu Hașdeu

Suntem în după-amiaza zilei de 1 octombrie 1918, în Brașov, pe una din străzile pietruite ale orașului, într-o casă modestă, în camera de lucru a lui Vasile Popa, născut la 27 februarie 1879. Ca în multe alte dăți, își face siesta visând la strănepoata lui, căci așa își imaginează, că prin fiica lui, acum în vârstă de 9 ani, va avea nepoți mulți, între care și o fată. Se aude scârțâitul porții grele de la intrarea în curte și după câteva minute, soția lui intră în odaie cu un plic pe care tocmai l-a adus factorul poștal, spunându-i că a sosit cu trenul de dimineață și îl așează pe masă. Stana se grăbește la copila lor și nu bagă de seamă că scrisoarea pentru soțul ei are un iz nou, ciudat de nou…

Așezat într-un fotoliu vechi, Vasile nici nu o observă pe Stana ci își continuă contemplarea în care Elisa lui căci așa și-a numit strănepoata, anagramându-și numele, îl ascultă povestindu-i întâmplări din vremea războiului

– Ți-a fost frică, Străbunicule?

– Fata mea, frică ne era tuturor, pentru noi, pentru soția mea și pentru mine dar și pentru țara noastră!

Și visează mai departe, cu gândul la viitor și la Elisa.

Dar în cameră se strecoară tânărul motan Spirache, cel cu blană aurie, pentru că Stana nu a închis ușa. Se alintă și miaună, ceea ce îl „trezește” pe Vasile a cărui privire, urmărind traseul lui Spirache, ajunge în direcția mesei și se fixează asupra plicului.

„Hm! De unde o fi apărut?”, moment în care motanul parcă îi răspunde, printr-un nou mieunat.

„L-o fi adus Stana”, gândește Vasile, ignorându-l pe Spirache pentru că plicul, deși i se pare total diferit față de cele pe care le primește în mod obișnuit, reprezintă pentru el singurul punct de atracție din încăpere, în acest moment.

Se apropie de masă și cu mâna tremurând apucă plicul. La Destinatar sunt trecute numele și adresa lui însă pe partea cealaltă, la Expeditor nu este scris nimic. Îl deschide cu un cuțit special din fildeș și mâner din lemn, simțind o emoție nemaiîntâlnită. Scoate coala de hârtie, o desface și…

„Dragă Străbunicule,

Mi-am imaginat de multe ori că ne-am întâlnit și că am stat amândoi să povestim, până când nu am mai avut glas. Aș fi foarte interesată de povestea vieții tale și de cum a fost acum 100 de ani, în timpul Primului Război Mondial.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul tău de Tată Bun, de care am beneficiat noi, mai târziu.

«Ți-a fost frică, Străbunicule?»

Cu siguranță că lucrurile s-au schimbat foarte mult între timp și că noi, acum, nu putem decât cel mult să ne imaginăm ceea ce ați trăit voi atunci iar eu pot să presupun ce simțea și gândea străbunica, pe care bunicii și părinții mei o strigau „Mama Popa”. Atunci când m-am născut eu, ea trăia și „ne-am petrecut” în viață timp de 4 ani. Eram mică dar îmi amintesc că toți cei patru strănepoți din curte primeam de la ea cuburi de zahăr.

«Știu, Străbunicule, că ai iubit-o mult și că era regina ta!»

Iar bunica, fiica ta a avut o viață lungă și frumoasă, de 100 de ani, în care a împărțit bunătate… și ce dor îmi este de ea! Era o femeie scundă, aprigă și o gospodină desăvârșită. Îi plăcea mult lucrul de mână și să citească iar atunci când ochii au trădat-o, se folosea de niște ochelari care măreau foarte mult și făceau ca totul în jur să pară gigantic, ceea ce pe noi ne amuza.

Bunica – Mama Meluța cum îi spuneam noi – a cărei preferată eram, poate doar fiind cea mai mică dintre cei patru nepoți, cosea goblenuri, șervete, fețe de masa și draperii în chilim – un punct vechi, oriental – , croșeta dantelă și tricota, îndeletniciri pe care le-am deprins și noi, cele două nepoate. O parte din ele le practic și astăzi iar cusăturile mi-au devenit pasiune și la rândul meu am crezut de cuviință să le arăt și altora căci cusăturile au fost dintotdeauna o frumoasă ocupație a româncelor și vrem să continue să fie așa. De aceea, împreună cu câteva doamne, am format un grup de cusut și îmi petrec astfel o parte din timp, în ateliere și șezători căci da, și în mileniul al treilea se organizează șezători, ca să afle și generațiile mai tinere cum se lucra odinioară.

«În vremea ta, Străbunicule, se adunau femeile din oraș în șezători?»

Tatăl meu poartă prenumele tău și numele bunicului meu, căci așa a fost dorința bunicii. Este un om bun și priceput la multe treburi iar pe mine m-a ajutat să dobândesc un oarecare spirit tehnic, m-a învățat să citesc desenele tehnice și ulterior mi-am ales o meserie în care am folosit aceste lucruri.

Tânăr fiind, a satisfăcut stagiul militar la Constanța, Marina Civilă și ne-a povestit întâmplări și camaraderii dobândite în acei 2 ani.

«Nu pot nici măcar să îmi imaginez cum a fost pe frontul în care ai luptat, Străbunicule!»

Chiar când îți scriu, fiul meu care are acum 15 ani și seamănă la chip grozav de bine cu bunicul lui, pregătește un proiect la Istorie, având ca subiect Unirea Basarabiei cu România, după ce s-a documentat și a aflat despre cele două ideologii, Românismul și Moldovenismul, despre Sfatul Țării și independența Republicii Democrate Moldovenești, declarată în ianuarie 1918. Ce bine ar fi să îi poți povesti toate aceste lucruri!

«Cum a fost pentru voi, Străbunicule, ziua de 27 martie 1918? Câte emoții și ce trăiri trebuie să fi avut!»

Am să te las acum căci ai de înfăptuit, împreună cu toți românii, Marea Unire!

Să călătorești cu bine înspre mine și să nu uiți, oriunde te vei afla, că va fi o vreme când vom povesti.

«Mă înclin, Străbunicule!»

Nepoata ta,                                                                Brașov,

Elisa                                                                            13 martie 2018”

Poate că Tata Bun al Elisei doar a visat că a primit o scrisoare de la ea sau poate că a plăsmuit-o pe Elisa tocmai din dorința arzătoare ca istoria să nu se repete, să nu mai existe un alt război mondial și oamenii să învețe din trista experiență a Marelui Război. Din păcate, lucrurile nu au stat așa iar el, familia lui și întreaga omenire au trecut print-un al doilea război, mai mare și teribil de greu.

Noi am aflat despre cele două războaie mondiale din cărți și din ceea ce ne-au povestit bunicii iar copiii noștri găsesc cu ușurință informațiile la bibliotecă sau în mediul on-line. Însă nici unii dintre noi nu putem înțelege cu adevărat cum a fost perioada aceea, pur și simplu pentru că nu am trăit-o dar putem să ne cunoaștem trecutul și prin modul cum gestionăm prezentul, deschidem poarta către viitor.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.