Scrisoare netrimisă

Am găsit-o uitată sau poate ascunsă într-un sertar dintr-o casă veche, scrisă de un el către o ea sau poate că de o ea către un el, decorată cu petale de flori și lacrimi de iubire:

„Te cunosc deja de suficientă vreme cât să îți știu bucuriile și tristețile, cât să știu când îți este bine sau când nu îți este bine, cât să știu când te însoțește singurătatea sau… altcineva, cât să știu când ai nevoie ca cineva să te susțină, cât să știu dacă ceva îți place sau nu și totuși… nu te cunosc deloc. Pentru că reușești să mă uimești și să mă surprinzi, de cele mai multe ori în sens pozitiv, iar atunci când nu e așa, am învățat să îmi păstrez carapacea și să fiu cel mai cuminte om de pe Pământ.

Ți-am ascultat mereu gândurile și temerile, acoperindu-le și uitându-le astfel pe ale mele, dorind ca tu să fii în cea mai bună formă, să poți lucra, să poți construi și trimite către alții frumosul care este în tine.

Îmi este dor de ochii şi de zâmbetul tău, de modul cum mă priveai atunci când eram alături, de alintul tău şi de vorbele frumoase. Toate s-au păstrat într-un loc ferit de priviri, de răutăţi şi intrigi, acolo… în sufletul meu.”

(va urma)

„Și muzele au muze, și sânii lor le ard,

Și buzele își mușcă de-atâta nesărut.

Luni nu scriu poezie căci muzele îmi cad

În vechi păcate scrise în patimi de demult.

Și muzele au muze, pe care le așteaptă

Pe pat întinse, goale, zâmbind trandafiriu.

Luni nu scriu poezie dar te recit în șoaptă,

Ascunsă-n așternutul a tot ce vreau să-ți fiu.

Și muzele au muze a căror săptămână

Începe abia marți, nu lunea cum, firesc,

Începe, iar și iar, să-mi fie dor de tine…

De-aceea nu scriu lunea! Luni însă… Te iubesc! ”

     Mugur Dumitriu – Luni nu scriu poezie

Credit foto: Antonela lungu