Arhive etichetă: Pași prin cetate

Pași prin cetate: „Visul acela…”, de Mihaela Malea Stroe

Visul acela…

Lumină blândă, nedefinită,
Lumină crepusculară
Era în visul acela în care
Mâinile noastre s-au cuprins.
Pe deasupra deşertului ce ne desparte,
Mâinile noastre s-au strâns una în alta, s-au unit,
S-au iertat de strămoşeşti păcate
S-au îmbrăţişat, s-au iubit.

Privirile noastre una s-au făcut,
Una limpede şi curată,
Nu contopindu-se languros
– ochi în ochi de lut, de pământ –
Ci dimpreună contemplând ceea ce, îndeobşte,
Nu se vede, nu se arată.
Eram departe unul de altul…
– dune de nisip între noi, deşertul arid –
… şi, totuşi, atât de aproape!

Copiii pământului nu ştiu, nu discern,
Dacă lumina crepusculară vine din zori sau din asfinţit…

Noi tăceam, fire de iarbă verde în pustiu…,
Uimiţi că umbrele noastre nu se-aştern, nu se-aşază
Pe ocrul nisipurilor vânturate.

Doar mâinile şi privirile noastre,
Precum noaptea cu ziua iubindu-se,
Şi-au vorbit, au cuvântat – o clipă – fără hotar…
… În visul nostru crepuscular…

(Din volumul „7 X 7 poeme de iubire”, Ed. Pastel, Brașov, 2009)
Cu drag, cititorilor care… merg la pas prin cetate.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Mihaela Malea Stroe

Pași prin cetate: „Cronică scrisă pe dinlăuntru”, de Mihaela Malea Stroe

Cronică scrisă pe dinlăuntru

În vremea aceea, vă leato 1996,
La jumătate de April,
Au căzut zăpezi grele, târzii,
Peste pomi înfloriți, peste cugete, peste case.
Ochii primăverii se făcuseră mari
Și rotunzi aidoma ochilor uimiți, de copil.
Ningeau – peste umerii lumii – albe, neștiute erezii,
Înfrigurând, pe Via Dolorosa, respirația pietrelor,
Troienind Troparul și clopotele Învierii.
Răsărea, din neant, anemona Tăcerii.

La sfârșit de August, vă leato 1996,
Pe când Moise Etiopianul, învrednicitul în duh,
A purces întru rugă spre pustia de oase,
S-a tulburat Nilul, s-a învolburat marea,
Stea căzătoare s-a prelins, suspinând, prin văzduh.
Visătoare castelană, luna plină
S-a făcut țăndări, în valuri aspre de înstrăinată lumină.
Aproape de țărm, pe marele dig,
Timpul s-a preschimbat în frig alb. Foarte frig.

În vremea aceea, vă leato 2005,
La un sfârșit de August îndeajuns de tihnit,
Pe când același Moise – tâlhar pocăit –
Sufla-descânta în nemaiîntâlnite tilinci,
Vindecarea lunaticului se petrecu pe neașteptate.
Foșneau blând pânzele freatice ale zării,
Soarele purta ițari de postav alb și șerpar ghintuit,
Luna – maramă de borangic și ie azurie de in fin…,
Stea căzătoare asfințea în adâncuri de ape.
Un lăstun solitar, ciripind pe sub streșinile neînserării,
Tălmăcea taine, construia, de nebun,
Cuibul înveșnicitei iubiri, undeva pe aproape.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Mihaela Malea Stroe

Poem prezentat în premieră pe La pas prin Brașov

Pași prin cetate: „Poemul deșteptării din somn”, de Mihaela Malea Stroe

Pe șevaletul meu ai pus culoare,
Iubite domn. La deșteptarea mea din somn,
Mi-ai dat dezlegare
Să desenez pe firmament crini și azalee,
Stele să costumez, pentru carnaval,
Când însăși Calea Lactee
Se-nveșmântează de sărbătoare
Și ne invită la bal –
Ultimul bal din prezentul
Orb, surd și isteric eon.
Pe portativ mi-ai așezat semne
De psaltice cântări, de ample simfonii,
Iar tonul mi l-ai dat cu un diapazon
De mult uitat, rătăcit printre cele patru stihii.
Condeiul meu de grafit
L-ai ascuțit
Cu întrebările și tăcerile
Însingurării tale întristate,
Până când, nestăvilit, fățiș, a izbucnit din ascuțiș
Anotimpul învierii
Cu toate lespezile lui de mormânt ridicate,
Cu procesiunea de îngeri ai durerii de viață dătătoare,
De serafimi ai bucuriei de sine stătătoare,
Tămâind zările și vămile văzduhului, cele noi,
Cu bune miresme de smirnă, de indrușaim și caprifoi.

Mihaela Malea Stroe

(din vol. Clipa de grație, Ed. Eikon, Buc. 2016; Prefață de Theodor Damian, Postfață de Virgil Borcan)

Caprifoi, desen Mihaela Malea Stroe

Pași prin cetate: „Cuvinte… semi-încrucișate”, de Mihaela Malea Stroe

Cuvinte… semi-încrucișate

Se zice că, dintotdeauna,
Creierul nostru, înrudit cu luna,
Încuscrit cu numerele,
Are un cod,
Un cifru, ceva, un Cain-catod,
Un Abel-anod,
Un versatil… viceversa.

Inima noastră, ieslea cuvintelor,
Înrudită, zice-se, cu soarele,
Încuscrită cu eterul depărtărilor,
Are un senzor subtil, un duh-radar
Statornic și mai de preț
Decât prima silabă a orelor,
Decât prima scânteiere de amnar,
Decât primele semne-simbol
Pe-a vremii scoarță încrustate citeț.

Cu mult înainte de Potop,
Mi-am adunat raționamentele,
Sentențioasele, pretențioasele, într-un snop,
Cunună de Sânziene le-am făcut,
Prinsă de grindă, în tindă, la intrarea în pod,
La ieșirea-trapă dinspre trecut,
Sau aruncată, în crucea nopții,
– tiptil, pe furiș – sus, pe-acoperiș.

Sentimentelor mele, poate nu în zadar,
Le-am implantat un microcirip-cip
Să le pot oricând dibui – iar și iar –
Pe oriunde s-ar abate, s-ar rătăci,
Indiferent în ce subsol mucezit s-ar ascunde,
În ce născocită mansardă, în ce ridată grimasă,
În ce misterioasă grădină,
În ce tulpină de surâzând-însângerată rodie,
În ce întrezărită eclipsă totală de zodie,
În ce luminiș crepuscular,
De altar.

Mihaela Malea Stroe

Poem publicat în premieră pe La pas prin Brașov

Ilustrație Mihaela Malea Stroe