Arhive etichetă: satul romanesc

Recenzie: „Mălini”, volumul IV, de Eduard Dorneanu

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini din judeţul Suceava, a debutat editorial în 2011 şi este din 2017 membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Într-un interviu acordat anul trecut paginii ,,La pas prin Braşov”, disponibil pe site, scriitorul afirma: „Scriu despre satul românesc actual. Despre oameni și întâmplări reale. Nimic cosmetizat, doar realitate pură. Scriu despre viața mea, despre oamenii din jurul meu. Despre cei care mi-au bucurat zilele de tinerețe, nopțile de vară și anotimpurile trăite departe de labirint.”

În anul 2020 a publicat, la Editura Eikon, volumul IV din seria ,,Mălini”, carte ce poate fi lecturată atât în continuarea celor trei care au precedat-o, cât și sub forma unor povestiri independente. În format 13 x 20 cm, cartea conţine 17 capitole desfăşurate de-a lungul a 180 de pagini. Fiecare capitol descrie întâmplări recente sau din trecutul familiei autorului, petrecute în satul natal şi în împrejurimi.

Alături de personajele centrale, respectiv naratorul, mama sa şi Îngerul de pază sunt prezente chipuri din viaţa satului, precum Brăduţa, Flouşa, Rezuca, Finuţu, personaje comice, dar şi prietenii autorului, Ioana şi soţul ei, Lucian, și Helmut, un rom din Fălticeni. Inedite, dar specifice scriitorului sunt personajele din natură, cum ar fi pisica Ify, cocoşul Kenan, nucul Sybil, Regina Tuia, cireşul Ioana, vişinul Patterson:

„Îmi va fi greu să privesc locul acesta în zilele când Sybil nu va mai fi. E ciudat câţi pomi au plecat, departe de satul meu drag. Nu mai sunt merii raneţi, nu mai e părul domnesc, zarzării, salcia din curte, vişinii, iar din Regina Tuia a mai rămas doar un braţ. Cine ştie cum sunt drumurile pomilor? Să fie oare identice cu ale oamenilor care lasă urme pe care uitarea le şterge imediat? Pomii nu au nevoie de un nume aurit care să le vegheze plecarea. Nu au nevoie nici de cântece ritualice monotone şi învechite de egoism. Pleacă simplu, după ce mor în picioare.”

Am perceput cartea pe mai multe planuri. Pe de o parte o consider un manifest împotriva educaţiei precare şi a răutăţii oamenilor, pe care scriitorul îl prezintă cu ironia întâlnită în spusele personajelor:

„Merită să ne certăm de la aşa ceva? Vorba ceea, acuma să ne scuipăm pentru o anatemă? Cât poate să coste una? Uite, eu pot sî il rog pe băiatul meu, că are magazin, să ne aducă una, ba nu, chiar două ca să ducem şi la biserica catolică din Fălticeni. Las’ că îi spun eu ficiorului meu să aducă două anateme. Punem bani mai multe văduve şi ducem anatemele la biserică.”

Pe de o altă parte ea este o apreciere sensibilă la adresa familiei, a satului, pe care naratorul  îl consideră „cel mai frumos loc din Univers”, şi a Bucovinei. Regăsim întâmplări dinaintea anilor ’90, despre nedreptăţile la care a fost supus tatăl, dar şi din viaţa actuală trăită zi de zi alături de mamă. În dialogurile dintre doamna Dorneanu şi fiul ei, umorul învinge adesea amărăciunea situaţiei:

„ – Dacă ştiam că e aşa greu, plecam la oraş, de dimineaţă, spun trist.

– De ce?, întreabă mama. E chiar aşa de complicat să dai caş prin maşina de tocat?

– Asta e maşină? Cred că e soră cu maşina în care Burebista îşi storcea izmenele. Deloc nu merge. (…)

– Vrei să dai caşul pe răzătoare? Sau ştii o altă metodă? Poate cu o ascuţitoare. Ce zici?”

Iar într-un plan care poate să pară mai îndepărtat, dar care ne dezvăluie că există totuşi şi fericirea la Mălini, regăsim iubirea, cea dintre Eduard şi Ioana, pe care naratorul o numeşte „fluturiţă” şi care este „nespus de frumoasă”.

Cartea poate fi privită şi ca un document martor al cuvintelor şi expresiilor din regiune (amintesc doar de „Fâşcâi” , „Uăi” şi „D-api’ ”) dar şi al răsturnării sistemului de valori în societatea actuală comparativ cu lumea tradiţională a satului, pe care o cunoaștem deja prea bine din cărţile clasicilor.

Chiar dacă „nimeni nu dă doi bani celui care scrie. Nimănui nu îi pasă de orele, de nopţile, de anii în care muncesc neîncetat, fără odihnă, pentru ca încă o carte să vadă lumina tiparului. ”, am convingerea că ne vom bucura şi de alte volume scrise de Eduard Dorneanu pentru că  „E o viaţă simplă, curată de care nu mi-e ruşine. Şi mai e şi dragostea Domnului. O, da… ”       

Cărțile lui Eduard Dorneanu pot fi găsite în mare parte dintre librăriile din ţară: Libris, Eikon, Tracus Arte, Humanitas, Cărturești, Librărie.net, Mihai Eminescu, Sophia, Cartea Românească dar și în cele străine, cum ar fi Amazon sau AbeBooks.            http://www.librariaeikon.ro/index.php?controller=search&orderby=position&orderway=desc&search_query=Eduard+Dorneanu

Credit foto: Antonela Cristina Lungu

Moștenirea străbunilor, albitul pânzelor la Sâmbăta de Jos – Județul Brașov (video și foto)

În satul românesc agricultura şi creşterea animalelor era un mod unic de viață. În pas cu vremurile, oamenii s-au adaptat noilor dimensiuni.

În Sâmbăta de Jos, la fel ca în toate localitățile rurale, au existat mereu oameni pricepuți. Din când în când, seniorii din localitate se adună și împărtășesc comunității din tainele moștenirii spirituale și culturale punând accent pe valorile morale, pe respectul față de locul natal și trecut.

Străbunicii sau bunicii sunt alături de familie, de cei tineri și folosesc fiecare prilej pentru a le oferi din înțelepciunea și experiența lor de viață.

Am poposit în cadrul proiectului „Acasă, la origini” și în localitatea Sâmbăta de Jos. Bucuria și entuziasmul celor tineri sau bătrâni a fost nemărginită. Gătiți în straie de sărbătoare m-au invitat la râu să-mi arate cum se albeau pânzele.

În vâltoarea apei, pânzele țesute iarna în razboi, sunt săpunite, bătute cu maiul, scufundate în apă în mod repetat și introduse în vinețeală. Acest procedeu, la care nu participă bărbații, necesită mult efort din partea femeilor. La terminarea lui pânzele sunt întinse pe iarbă la soare iar seara când sunt adunate trebuie sa fie albe ca neaua. Când pânza este uscată și înălbită se strânge în suluri și se folosește în casă în funcție de necesități.

Acum se vede munca de o iarna a unei femei, tot ce a țesut în timpul iernii la războiul de țesut: fețe de masă, pături, cămeși, saci, ștergare, cuverturi, poale etc.

Vă invit să urmărim câteva fotografii și un clip referitor la albitul pânzelor:

Foto: Dan Străuți – La pas prin Brașov – „Acasă, la origini”

Video: YouTube

Să redescoperim valorile românești: clacă la Veneția de Sus, județul Brașov

Claca, un obicei străvechi pentru lumea satului românesc mai dăinuie în localitatea Veneția de Sus, județul Brașov.

Încă din perioada feudală țăranii erau obligați să muncească la boieri, ulterior în secolul al XVIII-lea românii eliberați de șerbie (transformată în clăcășie) au fost obligați să muncească în clacă și dijmă, acest sistem dăinuind până în 1944. Vremurile și nevoile i-a determinat pe oameni să fie uniți, să folosească acest mod de muncă benevolă, colectivă pentru a se ajuta. În timp, latura economică a condus la păstrarea și diversificarea acesti activități de către oamenii din fiecare sat (unde era nevoie de forță de muncă numeroasă cu un timp scurt de realizare)  la arat, semănat, la cosit sau secerat sau la construirea unei case.

Valorile morale, culturale și spirituale au fost păstrate de satul românesc de-a lungul timpului. Viața tradițională în mediul rural a suferit transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic, iar în zilele noastre se practică o agricultură de subzistență, de supraviețuire, aspecte care influențează viața socială sau culturală.

La Veneția de Sus sufletul oamenilor și relațiile dintre ei mai păstrează obiceiurile, datinile, credințele, portul popular, strigăturile, cântecul și dansul și le transmit din generație în generație. Dacă din privirile celor trecuți de tinerețe se revarsă nostalgia, determinarea, puterea și încrederea, din privirile celor tineri răzbate curiozitatea, bucuria, împlinirea și dorința a contribui la bunul mers al comunității.

„Aluatul se frământă până pică apa din grindă iar la cosit se merge cand cântă prima dată rândunica,” – Maria Boboia.

Mulțumesc Maria Boboia pentru șansa de a redescoperii lumea și sufletul satului românesc. Mulțumesc cetățenilor din Veneția de Sus pentru ospitalitate, gândurile bune, înțelegere și atmosfera aparte!

Sufletul satului, de Lucian Blaga

Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

și inima-ți zvâcnește mai rar,

ca și cum nu ți-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

și dacă ți-ai sângerat picioarele

te așezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streșini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Vă invit să redescoperim valorile românești, să urmărim cum se frământă aluatul pentru pită, cum se coace pâinea și colacul în cuptor, chemarea și participarea oamenilor la clacă care se încheie cu servitul mesei oferite de gazdă.

Video: YouTube

Fotografii din cadrul proiectului #Acasălaorigini, inițiat de La blouse roumaine împreuna cu Fundația Comunitară Țara Făgărașului. Foto: Dan Străuți