Recenzie: „Mălini”, volumul IV, de Eduard Dorneanu

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini din judeţul Suceava, a debutat editorial în 2011 şi este din 2017 membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Într-un interviu acordat anul trecut paginii ,,La pas prin Braşov”, disponibil pe site, scriitorul afirma: „Scriu despre satul românesc actual. Despre oameni și întâmplări reale. Nimic cosmetizat, doar realitate pură. Scriu despre viața mea, despre oamenii din jurul meu. Despre cei care mi-au bucurat zilele de tinerețe, nopțile de vară și anotimpurile trăite departe de labirint.”

În anul 2020 a publicat, la Editura Eikon, volumul IV din seria ,,Mălini”, carte ce poate fi lecturată atât în continuarea celor trei care au precedat-o, cât și sub forma unor povestiri independente. În format 13 x 20 cm, cartea conţine 17 capitole desfăşurate de-a lungul a 180 de pagini. Fiecare capitol descrie întâmplări recente sau din trecutul familiei autorului, petrecute în satul natal şi în împrejurimi.

Alături de personajele centrale, respectiv naratorul, mama sa şi Îngerul de pază sunt prezente chipuri din viaţa satului, precum Brăduţa, Flouşa, Rezuca, Finuţu, personaje comice, dar şi prietenii autorului, Ioana şi soţul ei, Lucian, și Helmut, un rom din Fălticeni. Inedite, dar specifice scriitorului sunt personajele din natură, cum ar fi pisica Ify, cocoşul Kenan, nucul Sybil, Regina Tuia, cireşul Ioana, vişinul Patterson:

„Îmi va fi greu să privesc locul acesta în zilele când Sybil nu va mai fi. E ciudat câţi pomi au plecat, departe de satul meu drag. Nu mai sunt merii raneţi, nu mai e părul domnesc, zarzării, salcia din curte, vişinii, iar din Regina Tuia a mai rămas doar un braţ. Cine ştie cum sunt drumurile pomilor? Să fie oare identice cu ale oamenilor care lasă urme pe care uitarea le şterge imediat? Pomii nu au nevoie de un nume aurit care să le vegheze plecarea. Nu au nevoie nici de cântece ritualice monotone şi învechite de egoism. Pleacă simplu, după ce mor în picioare.”

Am perceput cartea pe mai multe planuri. Pe de o parte o consider un manifest împotriva educaţiei precare şi a răutăţii oamenilor, pe care scriitorul îl prezintă cu ironia întâlnită în spusele personajelor:

„Merită să ne certăm de la aşa ceva? Vorba ceea, acuma să ne scuipăm pentru o anatemă? Cât poate să coste una? Uite, eu pot sî il rog pe băiatul meu, că are magazin, să ne aducă una, ba nu, chiar două ca să ducem şi la biserica catolică din Fălticeni. Las’ că îi spun eu ficiorului meu să aducă două anateme. Punem bani mai multe văduve şi ducem anatemele la biserică.”

Pe de o altă parte ea este o apreciere sensibilă la adresa familiei, a satului, pe care naratorul  îl consideră „cel mai frumos loc din Univers”, şi a Bucovinei. Regăsim întâmplări dinaintea anilor ’90, despre nedreptăţile la care a fost supus tatăl, dar şi din viaţa actuală trăită zi de zi alături de mamă. În dialogurile dintre doamna Dorneanu şi fiul ei, umorul învinge adesea amărăciunea situaţiei:

„ – Dacă ştiam că e aşa greu, plecam la oraş, de dimineaţă, spun trist.

– De ce?, întreabă mama. E chiar aşa de complicat să dai caş prin maşina de tocat?

– Asta e maşină? Cred că e soră cu maşina în care Burebista îşi storcea izmenele. Deloc nu merge. (…)

– Vrei să dai caşul pe răzătoare? Sau ştii o altă metodă? Poate cu o ascuţitoare. Ce zici?”

Iar într-un plan care poate să pară mai îndepărtat, dar care ne dezvăluie că există totuşi şi fericirea la Mălini, regăsim iubirea, cea dintre Eduard şi Ioana, pe care naratorul o numeşte „fluturiţă” şi care este „nespus de frumoasă”.

Cartea poate fi privită şi ca un document martor al cuvintelor şi expresiilor din regiune (amintesc doar de „Fâşcâi” , „Uăi” şi „D-api’ ”) dar şi al răsturnării sistemului de valori în societatea actuală comparativ cu lumea tradiţională a satului, pe care o cunoaștem deja prea bine din cărţile clasicilor.

Chiar dacă „nimeni nu dă doi bani celui care scrie. Nimănui nu îi pasă de orele, de nopţile, de anii în care muncesc neîncetat, fără odihnă, pentru ca încă o carte să vadă lumina tiparului. ”, am convingerea că ne vom bucura şi de alte volume scrise de Eduard Dorneanu pentru că  „E o viaţă simplă, curată de care nu mi-e ruşine. Şi mai e şi dragostea Domnului. O, da… ”       

Cărțile lui Eduard Dorneanu pot fi găsite în mare parte dintre librăriile din ţară: Libris, Eikon, Tracus Arte, Humanitas, Cărturești, Librărie.net, Mihai Eminescu, Sophia, Cartea Românească dar și în cele străine, cum ar fi Amazon sau AbeBooks.            http://www.librariaeikon.ro/index.php?controller=search&orderby=position&orderway=desc&search_query=Eduard+Dorneanu

Credit foto: Antonela Cristina Lungu

2 comentarii la „Recenzie: „Mălini”, volumul IV, de Eduard Dorneanu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.