„Visul unei pandemii de primăvară”, de Cristina Onose

Visul unei pandemii de primăvară 

Înspăimântată,
scăldată-n propria-mi sudoare,
m-am trezit
stană de gheaţă:
visasem
că-mi pierdusem masca.
Înnebunită
de gândul infracţiunii
alergam, alergam
cu disperare
după noua mea identitate
piedută.
Fără mască
nu mai existam aici,
în lumea înregimentată.
De la balcoane,
ouă şi ghivece aruncate,
pline de oprobriu,
voiau să mă oprească
din goana mea nebunească.

De pe marginea drumului
poliţiştii îmi fluturau
formularele cu amenzi.
Plângând,
căutam o gaură de şarpe
în care să m-ascund.
Pe umăr,
simţeam răsuflarea imaterială
a Tatălui meu.
Îmi şoptea:
„Nu plânge, fetiţa mea,
nu plânge.
Din când în când,
nu ştiu de ce,
lumea asta mare
se-ntoarce cu josu-n sus.
Nu pune întrebări,
nu căuta explicaţii,
nu căuta să-nţelegi
ce nu-i de-nţeles.”

Odată trează,
totuşi am reuşit să-nţeleg
că nimic nu se schimbase:
pe burtiere, la ştiri
lista morţilor şi a infectaţilor
era riguros updatată,
la terapie intensivă
nu mai erau locuri,
morţii goi, conduşi la groapă
erau tot în coşciuge plumbuite,
ordonanţele erau ordonanţe,
amenzile erau amenzi,
carantina era carantină
şi…masca mea,
triumfătoare, trona pe noptieră.

5/04/2021

Cristina Onose

Credit foto: Cristina Onose

Poezie publicată în premieră pe La pas prin Brașov

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.