Arhive etichete: poem

„Goblen matinal”, de Mihaela Malea Stroe (în română, franceză, germană și engleză)

Goblen matinal

Înfruntând toate erorile veacului,
A poposit, de-aseară, în podul palmei mele
Un greier boem şi sprinţar.
Nu ştiu dacă vine din grădina bunicii
Sau din vreo altă, mult mai îndepărtată,
Grădină-altar…
Dar cântă, mântuit, în linia vieţii
Din palma mea,
A iubire cântă sau doineşte cuminte,
Mărunta vietate-greier,
Atunci când, prin sită deasă de oseminte,
Lumina o caut, o văd şi o cern
Sau poate o semăn şi-apoi o veghez,
O sap, o plivesc şi o treier.

Mihaela Malea Stroe

Din volumul „Anotimp fără nume”, Ed. Pastel, Brașov, 2008

Traducere: Valeria Manta Tăicuțu (în franceză și engleză),  Hans Bergel (în germană)

Imaginea: Goblen realizat cu fir de lână, de mătase și metalic, de un fost deținut politic, prin anii ’50.

Tapisserie du matin

En défiant toutes les horreurs du siècle
Une cigale bohème et agile
A fait halte, hier soir, dans le creux de ma main.
Je ne sais pas si elle vient du jardin de ma grand-mère
Ou d’un autre, plus éloigné,
Jardin-autel…
Mais elle chante, sauvée, sur la ligne de la vie
De ma paume,
Chanson d’amour ou chant nostalgique et sage.
Elle chante, cette petite création-cigale,
Quand, par le tamis épais des os des ancêtres,
Je cherche la lumière, je la vois, je la tamise
Ou peut-être je la sème et puis je la veille,
Je la bine, la désherbe, et l’égrène. 

Morgendlicher Wandteppich

Siegerin über die Irrungen des Jahrhunderts,
weilte gestern Abend im Innern meiner Hand
eine verbummelte, leichtfüßige Grille.
Ich weiß nicht, ob sie dem Garten der Großmutter entsprang
oder einem anderen, weit entfernten
Gartenaltar.
Doch sie jubelt befreit auf der Lebenslinie
meiner Hand,
singt von der Liebe oder ein harmloses Volkslied,
die winzigkleine Grillenkreatur,
wenn ich durchs dichte Sieb ihrer Gebeine
die Helle suche, sie finde und verdunkele …
Oder säe ich sie aus und wache über sie,
vergrabe, jäte sie und bringe sie zum Drusch.

Morning Gobelin 

Defying all this century’s errors,
A bohemian playful cricket has made halt,
Since yesterday evening, on my palm
I don’t know if he comes from my granny’s garden
Or from another, very far away,
A sanctuary garden…
But it sings, redeemed, on my hand,
Just on the line of life
A love song or a quiet idyllic song
That mince living cricket
When, among a drizzle veil of ancestors’ bones
I look for the light; I see it and pass it through the sieve
Or maybe I sow it and then I take care of it
Spading, weeding, and thrashing its bright crop.

„Visul unei pandemii de primăvară”, de Cristina Onose

Visul unei pandemii de primăvară 

Înspăimântată,
scăldată-n propria-mi sudoare,
m-am trezit
stană de gheaţă:
visasem
că-mi pierdusem masca.
Înnebunită
de gândul infracţiunii
alergam, alergam
cu disperare
după noua mea identitate
piedută.
Fără mască
nu mai existam aici,
în lumea înregimentată.
De la balcoane,
ouă şi ghivece aruncate,
pline de oprobriu,
voiau să mă oprească
din goana mea nebunească.

De pe marginea drumului
poliţiştii îmi fluturau
formularele cu amenzi.
Plângând,
căutam o gaură de şarpe
în care să m-ascund.
Pe umăr,
simţeam răsuflarea imaterială
a Tatălui meu.
Îmi şoptea:
„Nu plânge, fetiţa mea,
nu plânge.
Din când în când,
nu ştiu de ce,
lumea asta mare
se-ntoarce cu josu-n sus.
Nu pune întrebări,
nu căuta explicaţii,
nu căuta să-nţelegi
ce nu-i de-nţeles.”

Odată trează,
totuşi am reuşit să-nţeleg
că nimic nu se schimbase:
pe burtiere, la ştiri
lista morţilor şi a infectaţilor
era riguros updatată,
la terapie intensivă
nu mai erau locuri,
morţii goi, conduşi la groapă
erau tot în coşciuge plumbuite,
ordonanţele erau ordonanţe,
amenzile erau amenzi,
carantina era carantină
şi…masca mea,
triumfătoare, trona pe noptieră.

5/04/2021

Cristina Onose

Credit foto: Cristina Onose

Poezie publicată în premieră pe La pas prin Brașov

Clipa de emoție: „Spovedanie… altfel”, de Mihaela Malea Stroe

Sunt o venetică? O ecuație? O încrucișare metisă?
O alergătură în van și în vânt?
O încă neroditoare promisiune de cuvânt?
Un nume, o piatră de râu, un număr, o cifră?
O cochilie de melc? O cheie? O așchie de stei?
O amintire din viitor
În albumul foto, virtual și cool, al copiilor mei?
Nu știu, acum, cine sau poate ce sunt.

Mă închin și mă rog Celui de Sus foarte rar, lapidar,
În picioare, intrând în fugă pe o ușă deschisă
De birou, de cancelarie, de cabinet medical, de atelier,
Nu de (a)casă ori de la altar,
Cu ochii fixați nu pe vreo cruce ori icoană, ci
Pe agendă, pe condică, pe ceas, pe numărul „pi”,
Pe „proiecte urgente”, pe zilele de lucru din calendar.

Când parcă aș dori să mă rog Lui mai tare și mai mult,
Îmi tot zic mie-însămi să mai rabd, să mai tac,
Să privesc pe-ndelete lumea din jur, s-o ascult,
Să nu-L încurc pe Domnul,
Să nu-L înșeuez cu problemele mele
Volatile, versatile, mici cât un abia auzit tic-tac,
Leșioase ca o picătură lipicioasă de melasă.
Lasă, îmi zic, lasă,
Are El destule alte rugi, mult mai disperate, pe cap!
Și, uite-așa, tot amân să-L rog
Pentru mine anume ceva.
Lasă, îmi zic, lasă, că știe El
Ce va fi de folos ființei să-mi dea.

Doamne, câteodată îi spun,
Când vei fi prea istovit de rugile altora,
Vino, așază-Te aici, lângă mine, la masă,
Odihnește-Ți o clipă vecia
În această vremelnică, neînsemnată casă a mea.

Apoi, numai dacă voia Ta așa va fi,
Fă-mă, Doamne, în cerneala cerului,
O pană-peniță subțire, ușoară, albastră,
Să scriu lumii de azi și de mâine povești-mărturii
Și încă ceva, Doamne, să scriu: măcar un distih,
O telegramă, un sms,
Despre această fulgurantă întâlnire a noastră.

Mihaela Malea Stroe

Poem prezentat în premieră pe La pas prin Brașov

Credit foto: Mihaela Malea Stroe

Pași prin cetate: „Poemul deșteptării din somn”, de Mihaela Malea Stroe

Pe șevaletul meu ai pus culoare,
Iubite domn. La deșteptarea mea din somn,
Mi-ai dat dezlegare
Să desenez pe firmament crini și azalee,
Stele să costumez, pentru carnaval,
Când însăși Calea Lactee
Se-nveșmântează de sărbătoare
Și ne invită la bal –
Ultimul bal din prezentul
Orb, surd și isteric eon.
Pe portativ mi-ai așezat semne
De psaltice cântări, de ample simfonii,
Iar tonul mi l-ai dat cu un diapazon
De mult uitat, rătăcit printre cele patru stihii.
Condeiul meu de grafit
L-ai ascuțit
Cu întrebările și tăcerile
Însingurării tale întristate,
Până când, nestăvilit, fățiș, a izbucnit din ascuțiș
Anotimpul învierii
Cu toate lespezile lui de mormânt ridicate,
Cu procesiunea de îngeri ai durerii de viață dătătoare,
De serafimi ai bucuriei de sine stătătoare,
Tămâind zările și vămile văzduhului, cele noi,
Cu bune miresme de smirnă, de indrușaim și caprifoi.

Mihaela Malea Stroe

(din vol. Clipa de grație, Ed. Eikon, Buc. 2016; Prefață de Theodor Damian, Postfață de Virgil Borcan)

Caprifoi, desen Mihaela Malea Stroe

„Neo-rânduială… sau ne-orânduială?” (pandemică), de Mihaela Malea Stroe

Neo-rânduială… sau ne-orânduială?

(pandemică)

În locuința mea, în patria anotimpurilor
Odinioară bine temperate,
Nu mai e, cum era, curățenie-lună.
Pe ici-pe colo s-au așternut,
În cenușie cuvertură nebună,
Praful și pulberea însingurării.

Din frică – ne-am mascat zâmbetul,
Din mare frică – ne-am… distanțat.
Injectați planetar cu obsesia Apocalipsei,
Am abandonat candela Învierii,
De ultimul drum curajos al somonilor
Împotriva curenților apei – am uitat.

Jinduim, tânjim în tăcere, ca mieii,
După simpla, fireasca bucurie a îmbrățișării
Privind nostalgic, izolați între patru pereți ai spaimelor,
Duioase filme romantice de-altădat’.

În casa mea lăuntrică e vraiște
Ca într-un hronic scorojit, cu foi uscate,
Arse, sfâșiate într-un insațiabil, interminabil război.
Bineînțeles, războiul altora
Prăbușit imoral peste visurile noastre,
Prăbușit mortal peste noi,
Cum s-ar prăbuși –
peste susurul primei respirații curate –
Greul pământului
Transformând seiful înluminării sinelui
Într-o imensă, pestilențială groapă de gunoi.

La ferestrele îndepărtării de frați,
Câte-o muscă bâzâie năucă, pe-nserat.
Câte-o albină cade în plasa păianjenului
Din ungherul neatins al bibliotecii…
Cade obosită, rănită
De polenul cuvintelor pe care l-a cules
Amestecând petalele și mireasma
Legendelor de cândva
Cu o răzbătătoare – prin pavajul potecii –
Corolă vie, biruitoare, de nu-mă-uita.

Mihaela Malea Stroe

Poem publicat în premieră pe La pas prin Brașov

Credit foto: Mihaela Malea Stroe

„Toamna plecării”, de Mihaela Malea Stroe

Toamna plecării

Mă întreb de ce,
În toamna plecării tale,
Au înflorit,
– de atâta durere beți ori nebuni –
Pe strada Morilor de vânt,
Castanii…
Poate ei știu să ne numere mai bine
Iubirile
Și mai frumos, mai cu folos, anii…

Mă întreb de ce
În primăvara aceasta
Nefiresc de târzie,
N-am mai deschis fereastra
Către apele de cleștar ale cerului
De unde tu, iubite, privești
Însingurat, cum mi te-aduc aminte,
Înspre risipa noastră
De răzlețe cuvinte,
De poeme nescrise, de visuri, de povești
Uitate undeva, la un țărm de mare
Necercetată,
Învolburată și vie.
În primăvara aceasta
M-am retras cu tine în pădurea
Gândurilor mele, milenara,
De care… nimeni nu mă poate
Expropria.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Horia Țigănuș