Arhive etichetă: poem

Clipa de emoție: „Spovedanie… altfel”, de Mihaela Malea Stroe

Sunt o venetică? O ecuație? O încrucișare metisă?
O alergătură în van și în vânt?
O încă neroditoare promisiune de cuvânt?
Un nume, o piatră de râu, un număr, o cifră?
O cochilie de melc? O cheie? O așchie de stei?
O amintire din viitor
În albumul foto, virtual și cool, al copiilor mei?
Nu știu, acum, cine sau poate ce sunt.

Mă închin și mă rog Celui de Sus foarte rar, lapidar,
În picioare, intrând în fugă pe o ușă deschisă
De birou, de cancelarie, de cabinet medical, de atelier,
Nu de (a)casă ori de la altar,
Cu ochii fixați nu pe vreo cruce ori icoană, ci
Pe agendă, pe condică, pe ceas, pe numărul „pi”,
Pe „proiecte urgente”, pe zilele de lucru din calendar.

Când parcă aș dori să mă rog Lui mai tare și mai mult,
Îmi tot zic mie-însămi să mai rabd, să mai tac,
Să privesc pe-ndelete lumea din jur, s-o ascult,
Să nu-L încurc pe Domnul,
Să nu-L înșeuez cu problemele mele
Volatile, versatile, mici cât un abia auzit tic-tac,
Leșioase ca o picătură lipicioasă de melasă.
Lasă, îmi zic, lasă,
Are El destule alte rugi, mult mai disperate, pe cap!
Și, uite-așa, tot amân să-L rog
Pentru mine anume ceva.
Lasă, îmi zic, lasă, că știe El
Ce va fi de folos ființei să-mi dea.

Doamne, câteodată îi spun,
Când vei fi prea istovit de rugile altora,
Vino, așază-Te aici, lângă mine, la masă,
Odihnește-Ți o clipă vecia
În această vremelnică, neînsemnată casă a mea.

Apoi, numai dacă voia Ta așa va fi,
Fă-mă, Doamne, în cerneala cerului,
O pană-peniță subțire, ușoară, albastră,
Să scriu lumii de azi și de mâine povești-mărturii
Și încă ceva, Doamne, să scriu: măcar un distih,
O telegramă, un sms,
Despre această fulgurantă întâlnire a noastră.

Mihaela Malea Stroe

Poem prezentat în premieră pe La pas prin Brașov

Credit foto: Mihaela Malea Stroe

Pași prin cetate: „Poemul deșteptării din somn”, de Mihaela Malea Stroe

Pe șevaletul meu ai pus culoare,
Iubite domn. La deșteptarea mea din somn,
Mi-ai dat dezlegare
Să desenez pe firmament crini și azalee,
Stele să costumez, pentru carnaval,
Când însăși Calea Lactee
Se-nveșmântează de sărbătoare
Și ne invită la bal –
Ultimul bal din prezentul
Orb, surd și isteric eon.
Pe portativ mi-ai așezat semne
De psaltice cântări, de ample simfonii,
Iar tonul mi l-ai dat cu un diapazon
De mult uitat, rătăcit printre cele patru stihii.
Condeiul meu de grafit
L-ai ascuțit
Cu întrebările și tăcerile
Însingurării tale întristate,
Până când, nestăvilit, fățiș, a izbucnit din ascuțiș
Anotimpul învierii
Cu toate lespezile lui de mormânt ridicate,
Cu procesiunea de îngeri ai durerii de viață dătătoare,
De serafimi ai bucuriei de sine stătătoare,
Tămâind zările și vămile văzduhului, cele noi,
Cu bune miresme de smirnă, de indrușaim și caprifoi.

Mihaela Malea Stroe

(din vol. Clipa de grație, Ed. Eikon, Buc. 2016; Prefață de Theodor Damian, Postfață de Virgil Borcan)

Caprifoi, desen Mihaela Malea Stroe

„Neo-rânduială… sau ne-orânduială?” (pandemică), de Mihaela Malea Stroe

Neo-rânduială… sau ne-orânduială?

(pandemică)

În locuința mea, în patria anotimpurilor
Odinioară bine temperate,
Nu mai e, cum era, curățenie-lună.
Pe ici-pe colo s-au așternut,
În cenușie cuvertură nebună,
Praful și pulberea însingurării.

Din frică – ne-am mascat zâmbetul,
Din mare frică – ne-am… distanțat.
Injectați planetar cu obsesia Apocalipsei,
Am abandonat candela Învierii,
De ultimul drum curajos al somonilor
Împotriva curenților apei – am uitat.

Jinduim, tânjim în tăcere, ca mieii,
După simpla, fireasca bucurie a îmbrățișării
Privind nostalgic, izolați între patru pereți ai spaimelor,
Duioase filme romantice de-altădat’.

În casa mea lăuntrică e vraiște
Ca într-un hronic scorojit, cu foi uscate,
Arse, sfâșiate într-un insațiabil, interminabil război.
Bineînțeles, războiul altora
Prăbușit imoral peste visurile noastre,
Prăbușit mortal peste noi,
Cum s-ar prăbuși –
peste susurul primei respirații curate –
Greul pământului
Transformând seiful înluminării sinelui
Într-o imensă, pestilențială groapă de gunoi.

La ferestrele îndepărtării de frați,
Câte-o muscă bâzâie năucă, pe-nserat.
Câte-o albină cade în plasa păianjenului
Din ungherul neatins al bibliotecii…
Cade obosită, rănită
De polenul cuvintelor pe care l-a cules
Amestecând petalele și mireasma
Legendelor de cândva
Cu o răzbătătoare – prin pavajul potecii –
Corolă vie, biruitoare, de nu-mă-uita.

Mihaela Malea Stroe

Poem publicat în premieră pe La pas prin Brașov

Credit foto: Mihaela Malea Stroe

„Toamna plecării”, de Mihaela Malea Stroe

Toamna plecării

Mă întreb de ce,
În toamna plecării tale,
Au înflorit,
– de atâta durere beți ori nebuni –
Pe strada Morilor de vânt,
Castanii…
Poate ei știu să ne numere mai bine
Iubirile
Și mai frumos, mai cu folos, anii…

Mă întreb de ce
În primăvara aceasta
Nefiresc de târzie,
N-am mai deschis fereastra
Către apele de cleștar ale cerului
De unde tu, iubite, privești
Însingurat, cum mi te-aduc aminte,
Înspre risipa noastră
De răzlețe cuvinte,
De poeme nescrise, de visuri, de povești
Uitate undeva, la un țărm de mare
Necercetată,
Învolburată și vie.
În primăvara aceasta
M-am retras cu tine în pădurea
Gândurilor mele, milenara,
De care… nimeni nu mă poate
Expropria.

Mihaela Malea Stroe

Ilustrație Horia Țigănuș