2020, anul în care ceasul culturii românești „s-a reglat” după orologiul din Piața Sfatului! – de Alexandra Grancea

Arta rămâne artă, indiferent de vremurile pe care le trăim…

2020 ne-a adus experiențe pe care nu cred că le vom mai trăi vreodată…

Las aici povestea unui an 2020, haotic, plin de griji și descumpănire, în ceea ce a privit, și încă privește cultura.

Totul a început în martie… Și tot atunci, și am motive întemeiate să afirm acest lucru, ceasul culturii românești s-a reglat după orologiul din Piața Sfatului… Am dat un reper. Și o nouă direcție avea să se manifeste curând în toată țara, mai ales în zona instituțiilor de gen ca cea în care mă manifest în prezent. Știți momentul acela când bate gongul? Așa a fost și în cultură în această pandemie. La Brașov, Filarmonica a dat startul.

Un nou curent prinsese toata România în ceea ce privea manifestarea artistică. Și, uitându-mă acum în urmă, realizez că sunt momente în viață, care știm cu siguranță, că ne vor marca pentru totdeauna.

Așa că, te invit în povestea mea!

Acum, în ultima zi a unui an cum nu a mai cunoscut cultura până acum, simt că este nevoie de o profundă conștientizare a ceea ce înseamnă cu adevărat actul artistic.

Cine sunt eu? Alexandra, de la Fila! PR cu temperament și culoare, și cu mult entuziasm, ce parcă, îmi curge prin vene. Și, da! Ohh, da… IUBESC VIAȚA și IUBESC OAMENII (uneori mai găsesc și neiubibili).

De ce fac asta? Pentru că avem nevoie să ne manifestăm în trăire și simțire autentică (mă rog, cine poate)!  Și da, chiar dacă pare ciudat, am avut noroc în pandemie!

Se tot poate ca manifestarea mea să fie subiectivă, dar sunt sigură că mai găsesc și alți subiectivi printre cei ce vor citi acest articol (desigur că îmi doresc să îl cititi, poate chiar să vă placă). Și asta nu pentru ce sunt, sau cum sunt, ci pentru că atunci în martie, în plină pandemie, am ales! Să mă port altfel, să mă manifest altfel. Să acționez!

Toți erau confuzi și chiar ușor speriați. Peste cultură avea să se tragă cortina. La propriu. Simțeam că pot să fac ceva. Simțeam că pot să contribui la păstrarea unei stări de așa zisă normalitate a comunității din care fac parte. Era ca și cum aveam motoarele turate și numai nu îndrăzneam să plec de pe loc. Mă simțeam mică și, totuși, mare! Simțeam că îmi asum o responsabilitate de drum lung, pentru că habar nu aveam cât va ține și cum va decurge treaba asta ce se aruncase asupra noastră.  Dar am avut întotdeauna o convingere clară (care de altfel mă însoțește în ceea ce fac), aceea că oamenii iubesc muzica. Și că au nevoie de ea. Și unii, s-ar putea să nu înțeleagă nimic din asta.

Dar, cu această convingere în mine, am dat startul.  O nouă lumină în care arta s-a manifestat. Cu temere, dar cu speranță, Filarmonica Brașov, avea să fie prima instituție care a transmis LIVE concerte înregistrate, activitatea practic, nefiind întreruptă, chiar dacă Brașovul a fost în stare de urgență. În anul 2020, cei peste 140 de ani ai Filarmonicii au avut un cuvânt greu de spus! 140 de ani pe care i-am luat ancoră în toată această călătorie nebună, aceea de a continua activitatea, într-o vreme în care toți eram în șomaj tehnic (inclusiv eu). Și ce dacă? Tu ai o treabă de facut! Mai ales că poți! – asta era ce auzeam în mintea mea, mereu. Și am pornit!

Zi de zi, cu o plăcere nebună,  lucram de acasă, cu mai mult spor parcă decât de obicei… Îmi dădeam seama că Filarmonica Brașov va scrie o poveste. Nu pot să vă descriu starea mea de atunci!

Atât ca PR, provocarea fiind maximă pentru orice specialist în domeniu, cu tot ce decurge din treaba asta, cât și ca om care e binecuvântat să trăiască aici, într-un Brașov de poveste, a fost un an fabulos. Cu de toate, pentru toți… Dar știți ceva? Povestea aceasta e născută din istoria locului. Asta îi dă greutate și farmec aparte. Și când istoria devine ancora ta, nu te poți clătina așa ușor. Nu te mai pierzi în negura fricii sau a neîncrederii. Și Brașovul are rădăcini mult prea puternice pentru ca o instituție precum Filarmonica Brașov, un AMBASADOR al Culturii, să se oprească.

Și, într-o  buimăceală nebună, ca o ironie a sorții, muzica a continuat să se facă auzită.

Prima campanie inițiată în pandemie, Muzica dă putere, a fost una care a dat o altă față Filarmonicii Brașov. Și a fost primită, preluată și rostogolită apoi, într-un fel sau altul, peste tot în țară. Și au urmat și altele…

A fost o experiență extraordinară! Cu muzică, prin muzică, într-un loc, undeva acolo, pierdut în mrejele  tehnologiei, dar pe care l-am numit și acceptat cu toții ca fiind Sala Virtuală. Acolo, oamenii s-au unit, cu mai multă sinceritate ca oricând, cu frică și cu speranțe, solidari! Cu toate valorile ce îi aduseseră în același loc, Filarmonica! Chiar dacă aveam restricții de distanțare, practic am fost mai apropiați ca niciodată.

Filarmonica Brașov era vie! Asemeni unei persoane, care prin fiecare postare, interacțiune sau concert transmis, nu făcea altceva decât să spună „sunt aici, nu vă temeți!”

Și uite-așa, pandemia a devenit un motor de creativitate pentru mine… A fost anul care a marcat diferențierea din punct de vedere profesional. Și nu a fost vorba despre supraviețuire. Ci despre adaptare la o nouă realitate. Cu asumarea profesionistului. Și mai mult, cu entuziasmul unei fete care se ancorase în cei 143 de ani de Fila… O adaptare între două realități,  istoria și pandemia. Și am dezvoltat noi aptitudini și noi atitudini. Am devenit deschizător de drumuri. Iar în momente de criză, deschizătorii de drumuri nu sunt prea iubiți, sau înțeleși. Dar ei sunt cei care au curajul să înfrunte necunoscutul și să aducă o nouă lumină. Și pentru asta, iubesc și mai mult ceea ce fac… Am fost bucuroasă, pentru mine și pentru Brașovul meu, când Filarmonica a avut un cuvânt de spus de care au ținut seama suratele… Știam că aceea este calea… deja făceam asta de ceva vreme (nu prea am făcut treaba „gazetărește”, ci mai mult cum am simțit, și asta m-a ajutat mult, la pachet cu orice tehnică, Slava Domnului!)

Și rezultatele au apărut. Și s-au văzut. Și s-au simțit. Artiștii se simteau din nou artiști, chiar dacă nu erau pe scenă, la propriu. Erau pe scenă, în fața tuturor celor ce alegeau să-i privească pe orice ecran, de pe orice device.

Am ales să fiu prezentă în acea realitate, să fiu cea care vă întâmpină cu sufletul și cu inima în Sala Virtuală, am ales să empatizez cu fiecare like, comentariu, apreciere sau susținere pe care voi, fiecare în parte, o acordați Filarmonicii. Știam că acestea se adresează oamenilor, artiștilor acestei minunate instituții! Era indubitabil, o comunicare de la suflet, la suflet! Filarmonica era calea prin care comunitatea se regăsea nu doar cu puterea ochilor, privind la un concert, ci și cu puterea sufletului!

Ca PR am încercat să aduc în fața voastră, dincolo de acte, birocrație, programe și orice altceva, o Filarmonică umană, vie. Pentru mine nu e locul de muncă. E pur și simplu, Fila! Acolo plec în fiecare dimineață, mă întâlnesc cu ea și o ascult să văd ce îmi mai povestește. Pentru ca apoi, să pot să vă povestesc și vouă.

Cum adică, vie? Prin ei. Toți oamenii angajați la Filarmonică. Artiști sau nu. Deopotrivă, toți au o contribuție care face ca muzica să nu se oprească.

Pandemia a defint o noua paradigmă a lumii artistice. Și tot ea, pandemia a adus o nouă dimensiune a ceea ce înseamnă asumare pe zona manifestării culturale.

Cui îi trebuie cultură în pandemie? Sau în vreme de criză? La ce ne ajută?

Dacă aveți asemenea întrebări, vă rog să vă gândiți cum ar fi fost pandemia fără muzică, fără artă, fără concerte transmise? Fără interacțiune și fără solidaritate?

Dacă vă întrebați de ce ceasul culturii românești s-a reglat dupa orologiul din Piața Sfatului (metaforic vorbind), nu este pentru că s-a cântat din turn (ceea ce s-a întâmplat, oricum),  ci pentru că atunci când întunericul pandemiei bătea la ușa culturii în România, Filarmonica Brașov a fost în frunte!

Iar eu, PR Filarmonicii, aveam și am o datorie morală, dincolo de orice funcție, aceea de a mă reinventa, reinventând manifestarea.

Toata lumea era speriată. Unele instituții au oprit activitatea – „nu se cântă, suntem în pandemie”. Dar tot în acelasi timp, la Brașov, muzica se făcea auzită.

Filarmonica Brașov nu s-a oprit 143 de ani. De ce s-ar fi oprit acum? Aveam tehnologie iar impulsul de a acționa a venit spontan. Mereu am crezut că a acționa este un talent. Unul înnăscut, nu dobândit. Și că, da, poti face performanță! Indiferent de vremuri! Am ajuns la peste 42.000 de urmăritori! Și nu e puțin deloc, mai ales în această zonă. În statisticile comparative Facebook, Filarmonica Brașov este pe primul loc! Știu că experiența sălii de spectacol nu poate fi înlocuită, dar, în adâncul sufletului, m-am bucurat alături de toți ceilalți. Ceea ce am împărtășit cu cei care ne urmăreau pe canalele de socializare, a depășit granițele Brașovului și ale României. Mărturie stau mesajele primite din toate colțurile lumii… America, Anglia, Italia, Spania, Canada, Olanda, Rusia, etc…

Filarmonica Brasov a devenit un alt fel de acasă, apartenență pentru brașoveni. În plină pandemie, un reper de normalitate, pentru alți colegi artiști din țară, în nebunia lui 2020.

Acum, la sfârșit, un lucru merită ținut minte: în 2020 Filarmonica Brașov a adăugat o nouă filă în măreția poveștii ei de peste 140 de ani!

O filă 2020 ce va rămâne cumva și povestea mea…

Alexandra Grancea

PR Filarmonica Brașov

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.