Am scris de mai multe ori despre suferințele de astăzi ale limbii române, alăturându-mă tuturor celor care (nume consacrate sau mai puțin cunoscute) încearcă să stăvilească asaltul stricătorilor de limbă. Asalt mai înverșunat  decât oricând prin faptul că schingiutorii, jefuitorii și siluitorii limbii materne – impostori-fanfaroni cu diplome fără acoperire – s-au cocoțat în vârful prăjinii, unde au la dispoziție microfoane, canale tv, internet, rețele de socializare… adică tot ce le trebuie ca să-și deverseze incultura cât mai eficient. Să o răspândească public, pe arie cât mai mare și cu impact puternic.

O mai fi de actualitate deviza comediei ridendo castigat mores (râzând se îndreaptă moravurile) statornicită cândva de Jean de Santeul? O mai fi având râsul efect educativ? Pentru cei vizați în continuare, mai degrabă nu. De fapt, atunci când cineva are în dotare carapace dură, de incultură și prostie, nici nu-și dă seama că e luat în râs. E imun. Și-apoi, întrucât „prostul până nu-i fudul încă nu e prost destul”, cei la care mă refer rămân, îmbățoșați nevoie-mare și foarte activi, la posturile lor. I-ar durea numai dacă cineva le-ar tăia din salariu sau le-ar da amenzi grase, pe măsura greșelilor de care se fac vinovați. I-ar durea, atunci, pentru că, la ei, până și dragostea pentru limba română… trece prin stomac. Și se oprește acolo, în zona stomac, abdomen, colon. Numai așa se explică de ce, cu mai multă vreme în urmă, un invitat tv de rang înalt, vorbea despre „fapte abdominabile”. Își cere el, abdomenul, drepturile lui! Dar cine să-i sancționeze pe făptași? CNA-ul? Mira-m-aș!

Întrucât am abandonat de mult emisiunile de știri/dezbateri, pe știriști și pe politicieni îi las pe mâna altor confrați veghetori la sănătatea limbii române, confrați cărora încă nu le-a secat răbdarea de a-i urmări. Las deoparte și jalnicele emisiuni de divertisment în care VIP-uri cu ștaif, de o prostie și incultură colosale („epice”, pe limba VIP), ba „se râd” de una-de alta, ba se întreabă solemn dacă „se merită” să facă una-alta sau să „se riște” în nu știu ce aventură „ca și participant” . Respect pentru diateze?! Mofturi de retrograzi! Ce-i aia diateză??? N-ați auzit că Măria poartă altă pălărie și diateza s-a sulemenit devenind construcție (activă, pasivă, reflexivă)? Cine nu știa ce-i diateza, întrebat ce-i construcția va răspunde mult mai ușor acum: un zid, un gard, un turn…, în fine, ceva din piatră, beton, cărămidă…

Mă întorc la surse mass-media de infestare lingvistico-mintalo-mentală pe care le-am vizat și în trecut: reclame și traduceri (subtitrări). Se știe că atât reclamele, cât și traducerile asigură făcătorilor lor venituri deloc neglijabile. De ce oare? Sigur, un de ce retoric.

Să vedem ce ne mai furnizează reclamele!

Aflăm, de pildă, că un analgezic nou „datorită formulării sale luptă…” Mai contează împotriva cui luptă analgezicul? Dureri de cap, de dinți… În lupta dintre „datorită formulării” și „datorită formulei”, a câștigat „formularea” greșită! Reclama… se împotrivește limbii române. În privința asta… în CNA nu doare pe nimeni capul!

Altă reclamă ne asigură că nu știu ce detergent „elimină petele de pe haine provocate de transpirație”. Încâlcit enunț! Ca un ghem de sfoară scărmănat de mâțe nevricoase! Cum poate transpirația să provoace… haine? Greu de spus. De fapt, pe românește, detergentul respectiv „elimină de pe haine petele provocate de transpirație”. Complicată mai e, pentru unii, topica limbii noastre! Ce limbă maternă o fi având cine a debitat reclama? Că limba română, se vede clar, îi este străină.

Nici acordul nu-i la-ndemâna oricui, deși pare simplu: o lămâie – două lămâi (fructul), un lămâi – doi lămâi (arbustul). Am uitat subiectul reclamei, nu și sceneta aferentă. O gospodină are nevoie, pentru o prăjitură, de douăsprezece lămâi. Soțul îi aduce doar două. Ea repetă că îi trebuie „doisprezece lămâi”. Până să apară reclama pe sticlă, nu și-a dat nimeni seama că doisprezece lămâi se pot sădi într-o livadă, nicidecum într-o prăjitură???

Vă mai amintiți ce haz se făcea pe seama unor anunțuri puse ici-colo, pe ușa ori fereastra câte unui atelier meșteșugăresc? „Confecționăm haine din piele de damă”, „Avem pantofi din piele de damă” etc. Bietul meșteșugar, probabil bun în meserie, dar fără prea multă carte, devenea ținta ironiilor… izmeniților școliți. Numai că anunțul lui rămânea acolo, pe ușă sau pe fereastră, aproape lipsit de vizibilitate. Inofensiv.Vestea mare este că… am evoluat spectaculos! Acum putem vedea la tv, în reprize repetate, cu vizibilitate și audiență maxime, reclame concepute de experți cu studii superioare. De exemplu, reclame pentru jucării din lemn, la prețuri accesibile. Reclamele experților sună așa: „Clinică pentru copii din lemn”, „Cabinet veterinar pentru copii din lemn”, „Bucătărie pentru copii din lemn”, „Magazin pentru copii din lemn”. E drept că, în reclama vizuală, „din lemn” se scria cu alt font decât restul textului, iar în cea rostită se lăsa o mică pauză între „copii” și „din lemn”. Se simțea o ușoară stânjeneală provocată de malformația enunțului. Nu s-a gândit nimeni la un leac simplu: „Bucătărie din lemn, pentru copii”, „Clinică din lemn, pentru copii” etc. Sau, și mai simplu: „Jucării din lemn: bucătărie, clinică, magazin…”. Adică tot topica, săraca! Meșteșugarului nepriceput la reclame, dar specialist în confecționarea hainelor din piele, îi putem cere acum iertare că ne-am amuzat pe seama lui. Ce facem, însă, cu proaspeții „experți”, cu licențiații care nu-s în stare nici să emită reclame mai bune decât meșteșugarul, nici să tragă la rindea, să facă jucării (sau măcar sucitoare) din lemn?! Or fi ei de tot râsul și, în paralel, generos plătiți pentru deserviciile aduse limbii române, dar situația în sine este departe de a fi comică. Alo! CNA, ești pe recepție???

Despre arta traducerii iarăși se poate vorbi îndelung. Pentru că este, negreșit, o artă. Cuvântul artă trebuie pus însă între ghilimele dacă avem în vedere „performanțele” unora dintre traducătorii de filme artistice și/sau documentare. Firește, și ei, ca și specialiștii în advertising, au studii superioare, diplome și atestate. Problema este nu că n-ar cunoaște limba din care traduc. Or fi cunoscând-o, nu zic ba. Problema este că, din traducerile lor, se vede fără efort cu câtă stângăcie, nepăsare sau incompetență exploatează resursele limbii române, se vede că proprietatea termenilor le dă de furcă din greu. Or, pentru a fi un bun traducător, se cuvine să cunoști la nuanță atât limba din care traduci, cât și pe aceea în care traduci. Să pierzi contactul tocmai cu nuanțele limbii materne, ca în cazurile de față, echivalează cu descalificarea. Dincolo de – uneori majore – deficiențe lexico-gramaticale, traducerile pot releva și lacune de natură culturală sau superficialitatea de a traduce „după ureche”.

Cum să nu fii contrariat când, într-un film documentar (mulțumesc prietenei C.A. care mi-a semnalat „grozăvia”), „mormântul lui Cyrus” (regele persan) este tradus prin „mormântul lui Sirius” (Steaua Câinelui)?! Să îngropi ditamai steaua, mai acătării decât soarele nostru, în țărâna Terrei – asta da ispravă de anvergură cosmică!!!

Că în engleză „driver”-ul conduce și mașina, și camionul, și căruța, și birja… foarte bine! Dar, când într-un film a cărui acțiune se petrece la început de secol XX (prin 1910), iar personajele principale se află într-o birjă trasă de cai, să traduci „driver” prin „șofer” este cu stridență impropriu, cu atât mai mult cu cât limba română, bogată de felul ei, pune pe tava traducătorului cuvântul „birjar”. Șofer de birjă?! Mă rog, dacă așa consideră traducătorul… Data viitoare poate mai dă un autogol, oferindu-ne și un… birjar de limuzină.

Că traducerea cere și conexiuni de altă natură decât cea lexicală e limpede. Pentru astfel de conexiuni este nevoie și de niscaiva glagorie în cutiuța craniană, nu ajunge rezonanța golului.

Alt exemplu, dintr-un serial referitor la construcții: „una din bandele astea transportoare”. Fir’-ar! Bandă, în limba română, poate avea la plural forma benzi (fâșii/suprafețe utilizate în diverse scopuri, inclusiv pentru transport, benzi transportoare, rulante etc.) sau bande (grup de răufăcători etc.). În mod normal, traducătorul atent alege forma în funcție de context. După cum se vede, aici traducerea s-a făcut la nimereală, deși chiar și imaginile din film ar fi ajutat la alegerea formei adecvate. Să fi fost tălmaciul cu gândul la amicii lui răufăcători din altă viață?

Într-un reportaj despre redeschiderea unui parc de distracții din Anglia, un turist povestește  cum, pentru a participa la eveniment, s-a luptat cu aglomerația și „a reușit să ajungă primul în tren” (orig.). Traducătorul o ține langa pe-a lui: turistul „a reușit să ajungă în primul tren”(trad.). În viziunea lui, să urci primul într-un tren care te duce la destinație este totuna cu să urci în primul tren (care pleacă… te miri încotro). Similar, pentru unii dintre bravii traducători, să obosești este totuna cu să încerci. De aceea, în traducerea unui dialog între două surori, originalul „Hai, că am încercat!” (tried) se transformă în „Hai, că am obosit!” (tired).

Încurcat pesemne de englezescul future în the past sau negăsind un echivalent în viitorul anterior din limba română, traducătorul unui alt dialog ajunge, prin viraj mortal lexico-semantic, morfologic și sintactic, la formula științifico-fantastică „Anul trecut vei fi tu șeful.” După o asemenea aserțiune, să mai zică cineva că nu există bucle temporale și lumi paralele!

Tot de alterarea limbii române este vorba și când traducătorul unui documentar englezesc despre Siberia ne informează asupra celor necesare într-o eventuală expediție la fața locului: „sacuri de dormit” și „trei rucsaci”. O fi vrut subconștientul lui să spună că ar prinde bine la drum și trei rusnaci drept călăuze?!

Fără pic de discriminare, (prea) frecvente sunt dezacordurile și în traduceri, nu doar în reclame: „Iubirea este una dintre puținele feluri în care să ne arătăm că aparținem…”, „E cel mai slabă melodie a lui Billy Joel”…

Ca bonus, adaug – dintr-o emisiune despre fotbal la care m-am oprit, în trecere, preț de două-trei minute – o „sclipire”: „portarul să păzeze poarta!” Nu, nu i se cerea portarului să pozeze poarta, ci s-o păzească, dar comentatorul sportiv a combinat original a poza cu a păzi și-a ieșit ce-a ieșit: un nou verb – a păza! Uite-așa se îmbogățește, prin mijloace inedite, vocabularul! Și sunt destule alte semne că, prin efortul neprecupețit al slujitorilor devotați audio-vizualului contemporan, conjugările clasice se vor schimba și ele în curând! Deh! Nu auzim peste tot că… lumea se schimbă?! Până și normele academice referitoare la scrierea cu majuscule sunt în derivă. Degeaba îi spune doamna învățătoare copilului cum să scrie corect, când la tv el vede „În Fiecare Zi De La Ora 7” sau „În Fiecare Marți” scris cu majuscule, dar „trăiește crăciunul!” scris cu literă mică! N-o să înțeleagă, sărmanul copilaș, de ce doamna îi dă bulină neagră, că el (argument suprem!)… așa a văzut la televizor!

Mă număr printre persoanele pe care nu le uită Dumnezeu zi-noapte în fața televizorului. Am „cules” greșeli când și când, pe sărite. Dacă cineva ar avea, totuși, răbdare și timp de vânat greșeli cu dinadinsul, zilnic, vreme de câteva luni, sigur s-ar putea scrie apoi sute de pagini despre cum ne ajută mass-media zilelor noastre să involuăm, despre cum ne tembelizează tembelizorul. „Televiziunea nu poate avea rol educativ!” îmi spunea deunăzi, răspicat, un cunoscut – angajat la o televizie locală. „Nu poate sau nu (se) vrea să poată?!?” mi-a stat pe limbă să-l întreb. Dar am tăcut, că nu era el cel mai în măsură să-mi răspundă. Până una-alta se vede, din cele de mai sus, ce rol poate (și vrea?!) să joace adesea televiziunea.

Mihaela Malea Stroe

Articol publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov