Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean I”
Mă aflam într-un magazin, cam la vreun kilometru și jumătate de locuință. Deși încă slăbită, plecasem într-acolo singură pe jos ca într-o adevărată expediție cu gândul de a mă întoarce din drum dacă simt că îmi e prea greu. Fusesem bolnavă. Suferința sâcâitoare și vremea potrivnică mă obligaseră să stau în casă peste limita suportabilităţii.
Ajunsesem fără probleme. Nu zăbovisem printre rafturi. Ca să fiu sigură că nu iau mai mult decât pot duce, căci vorba aceea ,,ochii văd, inima cere”, pusesem obiectele alese direct în plasă. În căutarea unei case mai libere, începusem din obișnuință jocul ,,Prețuiește, încurajează, mulțumește și vei vedea minuni!” Nu îl știți, desigur. Îl inventasem într-o zi de mare aglomerație când o auzisem pe o tânără spunându-i însoţitoarei sale:
-Oricum, la oricare ne-am așeza, la alta va merge mai repede!
Șoptisem:
-Chiar așa?
Mă auzise şi îmi răspunsese:
-Da! Cu norocul meu…
-Facem pariu că nu aveți dreptate?
-Pe ce?
Fusesem pusă în încurcătură: ce i-aş fi putut oferi?
A insistat:
-Dacă pierd, ce câștig?
La auzul întrebării cu iz pragmatic am căzut pe gânduri.
-Ştiu și eu? Dacă pierdeți, plecăm primele. Dacă nu… timpul aşteptării ni se va părea mai uşor de suportat.
După o scurtă tăcere am adăugat:
-Ar fi bine să stabilim nişte reguli.
-De pildă?
-Să ne încurajăm favorita: casiera. Ca pe stadion.
-Că doar n-o să începem să urlăm: ,,Hai ca-si-e-ra de la uu-nuuu! Hai, ca-si-eee -raaaa!!!”
Am izbucnit amândouă în râs.
-Bine înţeles că nu. Îi spunem în gând ce credem că ar putea să îi dea încredere în ea, să o ajute să lucreze mai repede, ce i-ar plăcea să audă.
-Ce i-ar plăcea să audă? De unde să ştiu ? Că n-o cunosc!
-Îi transmiteţi mental ce v-ar plăcea să auziţi dacă aţi fi în locul ei.
-Hm! Ce mi-ar plăcea să aud …ce mi-ar plăcea… Mi-ar plăcea nu să aud, ci să mi se
spună clar căă ..tocmai mi s-a mărit salariul, ori că…datorită… meritelor personale sunt trimisă pentru un schimb de experienţă…pe banii statului… în… Bahamas…
Însoţitoarea ei a pufnit în râs, ca şi mine de alfel. A continuat:
-Doar atât?
-Doar atât!
-Şi cum ştim dacă am câştigat?
-La fel ca atunci când aţi văzut că ,,la alta merge mai repede”
-Fie!
Nu mai țin minte dacă am câştigat sau nu, dar jocul m-a ajutat să nu mă mai enervez când stau la vreo coadă.
De data aceasta îmi alesesem de la distanţă casa la care se afla numai o persoană. La celelalte era puhoi. Îndreptându-mă spre ea, mă bucurasem: ,,Uite ce grijă are Dumnezeu de mine! Vede că sunt obosită şi mă ajută. Mulţumesc, Doamne!”
Nu observasem că banda era plină până la capăt. Piuitul super alert al scanerului mă asigurase însă că nu aveam de ce să îmi fac griji în privinţa favoritei mele: chiar şi fără încurajări lucra foarte repede. I-am trimis totuşi un gând de recunoştinţă. Mi-am îndreptat apoi atenţia spre ,,adversari”. Ei înaintau văzând cu ochii în timp ce eu, devenită încetul cu încetul nefericita purtătoare a unor pietre de moară imposibil de pus pe banda în continuare plină, băteam pasul pe loc.
Vă întrebaţi pesemne de ce nu am părăsit echipa perdantă, aşa cum se cam obişnuieşte azi.
Poate că dacă aş fi părăsit-o, nu mi s-ar fi întâmplat ce veţi afla îndată. De fapt nici nu mi-a trecut prin minte să plec. Mă ştiţi doar: mi-s statornică din fire.
Şi îmi sunt şi foarte curioasă: nu mă las până nu aflu cauza necazului.
Atunci şi acolo cauza nu era casieriţa, nici aparatura, nici eu, ci… aţi ghicit: persoana de dinaintea mea!
Se afla cu faţa spre noi, cei din urma ei. Între timp ne înmulţiserăm. Era o femeie între două vârste, bine făcută. La prima vedere nu se deosebea cu nimic de alţi cumpărători. Am observat apoi că avea totuşi ceva special care mă intriga: în primul rând concentrarea cu care urmărea mâinile angajatei, ca și cum ar fi dorit să vadă dacă nu greșește, lucru pe care eu, acordând deplină încredere celui care mă serveşte, nu îl fac niciodată și în al doilea, faptul că nu punea nicăieri mărfurile scanate, de parcă nu ar fi avut nici sacoșă, nici căruț, nimic.
Când piuitul scanerului s-a oprit din lipsă de spaţiu de depozitare, a privit îndelung, cu satisfacţie, grămada din faţa ei. M-am gândit că trage de timp până apare un însoţitor cu o sacoşă. Dar nu! Nu aştepta pe nimeni. Mi-am dat seama de asta când a catadicsit a se întoarce cu spatele, lăsând la vedere căruțul pe jumătate plin, camuflat până atunci de trupul ei rotofei. Fără grabă, și-a rânduit cu mare grijă și socoteală noile achiziții peste celelalte. Gesturile îi trădau o indiferenţă olimpiană faţă de muritorii care urmau după ea. Casierița aștepta ca femeia să-şi termine treaba şi abia apoi o reîncepea pe a ei. Aflasem deci cauza.
Ce era de făcut?
Aveam de ales între a rămâne calmă acceptând tăcută cu seninătate situaţia şi a mă enerva explodând mai întâi în mine, apoi, eventual, în exterior. Deşi o vedeam pe femeia aceea ca pe o adversară care prin atitudinea şi comportamentul ei îmi declarase război, am ales acceptarea. Presupunând că face parte dintre cei care se hrănesc din energia eliberată de enervările celorlalți, am prevenit-o însă în gând:
-Cu mine nu ți-ai găsit omul! Sunt vaccinată demult, de o viață! Și sunt tare, tare răbdătoare!
Lăsând-o în ale ei, mi-am îndreptat privirile spre casieriță. Părea abia intrată în adolescenţă: firavă, un lujer de fată, cu păr negru strâns cuminte la spate, din care doi zulufi răzleți, dar asimetrici, semn al propriei inițiative cu care se postaseră acolo, se odihneau de ambele părţi ale frunții. Ochii, și ei negri, la limita superioară a măștii urmăreau atenți activitatea mâinilor subțiri. Instinctul meu de mamă și bunică s-a trezit. M-a traversat un val de duioşie pentru fiinţa aceea atât de fragilă, de delicată, pe care aş fi vrut să o alint. Numai pentru o clipită toţi ceilalţi au dispărut şi inima mea a pornit a-i cânta ,,Mă bucur că te întâlnesc! Mă bucur că faci parte din viaţa mea, mă bucur!”
Am revenit în prezent. Cum între timp reuşisem să scap de pietrele de moară care călătoreau liniştite spre destinaţie, am început a-mi pregăti banii. Cu toate că eram atentă la ce făceam, am simţit că cineva mă priveşte. Nu e nimic deosebit: toţi simţim asta uneori. Deosebită era bucuria ce mă cuprinsese: subtilă, luminoasă, blândă.
Să vină de la cumpărătoare?
Nu! Îşi număra și ea cu mare atenţie banii pipăind pe rând fiecare bancnotă şi confrunta suma din mână cu cea de pe ecran.
De la casieriţă?
Da! În aşteptare, cu mâinile odihnindu-se în poală, ea, fetiţa aceea, se uita la mine. Când privirile ni s-au intâlnit, ochii i s-au micşorat instantaneu şi în jurul lor au apărut încreţiturile caracteristice zâmbetului spontan, sincer, de recunoaştere. Pe măsură ce ne priveam, pomeţii îi apăreau de sub mască şi ochii i se făceau tot mai mici, aproape o linie, semn sigur al hohotului de râs: râs mut de bucurie. Iar bucuria ei pulverizase într-o fracţiune de secundă afurisitele, sufocantele măşti. Prin ea mă îmbrătişase, aşa cum numai copiii mici o fac atunci când te iubesc.
Știam sigur că nu ne văzuserăm niciodată până atunci, totuși ea, copiliţa aceea, îmi dăruia mie, numai mie, inima prinsă în zâmbetul ei! Cum să nu fiu fericită?
Percepuse oare gândul acela iniţial de recunoştinţă, o ajutase el în vreun fel? Simţise răbdarea mea, sentimentele mele materne, cântecul inimii mele și ele ne uniseră, făcuseră ca sufletele noastre să se recunoască? Cu toate că aş fi vrut să o îmbrăţişez, i-am răspuns numai surâzând sub masca pe care o simțeam din nou pe gură şi pe nas.
Când mi-a dat bonul, i-am mulţumit inclusiv pentru zâmbet.
Nu mai ştiu ce sau dacă a scos vreun cuvânt. Atenția îmi era în continuare agățată de ochii ei, expresia sufletului ei. Deşi aș fi vrut să mai rămân, din respect pentru ceilalți nu am zăbovit.
Am plecat îmbogățită, fericită: nu făcusem doar banalul schimb produse-bani, ci dăruisem şi primisem ceva mult mai important: dădusem din prea plinul iubirii mele şi mi se răspunsese tot cu iubire, iubire neprefăcută, lipsită de vreun interes. Din partea ei, ca şi din a mea, nu fusese nimic convenţional, forţat, impus, scris în fişa postului unui salariat din comerţ sau în codul bunelor maniere al cumpărătorului, ci ceva natural, autentic, oferit din inimă şi tocmai de aceea extrem de preţios! Toată atitudinea ei o dovedise. Fetița aceea era cu totul acolo: cu trup și suflet pentru mine, pentru alţii, nişte străini. Era toată zâmbet răbdător, sincer, vindecător, dăruit cu ochii din lumina sufletului. Ştiu, ştiu sigur asta!
Vreţi să vă spun cum de ştiu, ce dovadă am?
Iată: oboseala şi starea de slăbiciune îmi trecuseră cu totul. M-am întors tot pe jos acasă. Deşi căram mai mult decat acel unic kilogram pe care îl pot duce, nu simțeam greutatea cumpărăturilor. În drum le-am mai adăugat câte ceva. În ziua aceea toate mi-au mers ca pe roate: am reușit să fac tot ce îmi propusesem, fără a mă mai chinui nici sfârșeala care de obicei mă trimitea la odihnă când îmi era lumea mai dragă, nici durerile. Nimic nu îmi mai stătuse împotrivă.
Seara, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, am revăzut-o şi pe fetița aceea, lumina ei, zâmbetul ei. Îmi îmbrăcase camera cu tot ce se afla în ea, într-un glob auriu, blând, mângâietor iar în mijlocul lui mă aflam eu, o femeie oarecare, cumpărătoare anonimă.
Am extins acest glob în închipuire. I-am cuprins în el pe toți cei dragi și, nădăjduiesc, toată planeta.
De ce spun ,,nădăjduiesc”?
Pentru că nu-mi mai amintesc. Mă cufundasem deja în somn cu surâsul pe buze, sub pleoape și în suflet.
Duminică dimineața m-am trezit tot cu el. Privindu-mă în oglindă, nu mi-am mai văzut nici vârsta, nici durerea înscrise pe chip, ci doar zâmbetul. Zâmbetul acela plin de iubire și înțelegere, pe care vă doresc din toată inima să îl primiţi și dumneavoastră.
A mai trecut o zi. E luni, dis-de-dimineață. Trăirea aceea e tot cu mine. Merg la oglindă; îmi văd cu uimire faţa luminoasă, apoi uşor umbrită de gânduri, de întrebări:
De ce, sau ce anume a vrut Dumnezeu să-mi arate cu această întâmplare?
De ce mie?
De ce tocmai acum, ori ,,numai” acum?
De ce m-a făcut să observ tot ce v-am povestit ?
Oare pentru că de câtăva vreme încoace zâmbesc din ce în ce mai rar?
Sau pentru că, privindu-i pe cei din jur, cunoscuți sau necunoscuți, îi văd triști, încruntați, îngândurați, îngrijoraţi, crispaţi, iar sufletul meu i-ar dori altfel, m-ar dori pe mine, purtătoarea lui, altfel?
Nu găsesc răspunsul. Dumneavoastră, cei care citiţi îmi veţi spune, vă veţi spune?
Un fapt e sigur însă: m-am hotărât! Mă voi strădui să zâmbesc mai des!
Şi-mi voi lăsa inima să cânte ca atunci: ,,Mă bucur! Mă bucur că te întâlnesc!Mă bucur că faci parte din viaţa mea, mă bucur”
Cui?
Mie însămi … celorlalți, chiar dacă de sub masca pe care o purtăm de doi ani încoace și care pare a ni se fi lipit nu numai de figură, ci și de inimă, sau chiar și fără mască, ei nu văd nimic cu ochii fizici, fiind atenți la multe altele, între care la loc de cinste se află nelipsitele telefoane mobile. Sufletul lor însă va simți și se va înviora. Va simți și se va înviora la fel ca sufletul meu, acolo, într-un magazin brașovean ca oricare altul, într-o zi de sâmbătă la o oră de vârf, în plină pandemie, datorită unei modeste, necunoscute casieriţe.
Rodica Matilda Miulescu
30-31 ianuarie 2022
Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov