13 noiembrie 2024

Contact us

Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean I”

 Rodica Matilda Miulescu: „Experiență inedită cu urmări într-un magazin brașovean I”

Mă aflam într-un  magazin, cam la vreun kilometru și jumătate de locuință. Deși încă slăbită, plecasem într-acolo  singură  pe jos ca într-o  adevărată  expediție cu gândul de a mă  întoarce din drum  dacă simt că  îmi e prea greu. Fusesem bolnavă.  Suferința sâcâitoare  și vremea potrivnică mă obligaseră să stau în casă peste limita suportabilităţii.

Ajunsesem fără probleme. Nu zăbovisem  printre rafturi. Ca să fiu sigură  că nu iau mai mult decât pot duce, căci vorba aceea ,,ochii văd, inima cere”, pusesem obiectele alese direct în plasă. În căutarea unei case mai libere, începusem din obișnuință jocul ,,Prețuiește,   încurajează, mulțumește și vei vedea minuni!” Nu îl știți, desigur. Îl inventasem într-o zi de mare aglomerație când o auzisem pe o tânără spunându-i însoţitoarei sale:

-Oricum, la oricare  ne-am așeza, la alta va merge mai repede!

Șoptisem:

-Chiar așa?

Mă  auzise şi  îmi răspunsese:

-Da! Cu norocul meu…

-Facem pariu că nu aveți dreptate?

-Pe ce?

Fusesem pusă în încurcătură: ce i-aş  fi putut oferi?

A insistat:

-Dacă pierd, ce câștig?

La auzul întrebării  cu iz pragmatic  am  căzut pe gânduri.

-Ştiu și eu?  Dacă pierdeți, plecăm primele. Dacă nu… timpul aşteptării ni se va părea mai  uşor de suportat.

După o scurtă tăcere am adăugat:

-Ar fi bine să stabilim nişte reguli.

-De pildă?

-Să ne încurajăm favorita: casiera. Ca pe stadion.

-Că doar n-o să începem să urlăm: ,,Hai ca-si-e-ra de la uu-nuuu! Hai, ca-si-eee -raaaa!!!”

Am izbucnit amândouă în  râs.

-Bine înţeles că nu. Îi spunem  în gând ce credem că ar putea să îi dea  încredere în ea, să o ajute să lucreze mai repede,  ce i-ar plăcea să  audă.

-Ce  i-ar plăcea să audă? De unde să ştiu ? Că n-o cunosc!

-Îi transmiteţi mental ce v-ar plăcea să auziţi dacă aţi fi în locul ei.

-Hm! Ce mi-ar plăcea să aud …ce mi-ar plăcea… Mi-ar plăcea nu să  aud, ci să  mi se

spună  clar  căă ..tocmai mi s-a mărit salariul, ori că…datorită… meritelor personale sunt trimisă  pentru un  schimb de experienţă…pe banii statului… în… Bahamas…

Însoţitoarea  ei a pufnit în  râs, ca şi  mine de alfel. A continuat:

-Doar atât?

-Doar atât!

-Şi cum ştim dacă am câştigat?

-La fel ca atunci când aţi văzut că ,,la alta merge mai repede”

-Fie!

Nu mai țin minte  dacă  am câştigat sau nu, dar jocul m-a ajutat să nu mă mai enervez când stau la vreo coadă.

De data aceasta  îmi alesesem de la distanţă casa la care  se afla  numai  o persoană. La celelalte era puhoi. Îndreptându-mă spre ea, mă bucurasem:  ,,Uite ce grijă are Dumnezeu de mine!  Vede că sunt obosită şi mă ajută. Mulţumesc, Doamne!”

Nu  observasem  că banda era plină până la capăt. Piuitul  super alert al scanerului  mă asigurase  însă că nu aveam de ce să îmi fac griji  în privinţa favoritei mele: chiar şi fără  încurajări lucra foarte repede.  I-am trimis totuşi  un gând de recunoştinţă.  Mi-am îndreptat apoi atenţia spre  ,,adversari”.  Ei  înaintau văzând cu ochii  în timp ce eu, devenită încetul cu încetul  nefericita purtătoare a unor pietre de moară imposibil de pus pe banda  în continuare plină, băteam pasul pe loc.

Vă întrebaţi pesemne de ce nu am  părăsit echipa perdantă, aşa cum se cam obişnuieşte  azi.

Poate că dacă aş fi părăsit-o, nu mi s-ar fi  întâmplat ce veţi afla îndată.  De fapt nici nu mi-a trecut prin minte să plec. Mă ştiţi doar: mi-s statornică din fire.

Şi îmi sunt şi foarte curioasă: nu mă  las până nu aflu cauza  necazului.

Atunci  şi acolo cauza nu era casieriţa, nici  aparatura,  nici eu, ci… aţi ghicit: persoana de dinaintea mea!

Se afla cu faţa spre  noi, cei din urma ei.  Între timp  ne înmulţiserăm. Era o femeie între două vârste, bine făcută.  La prima vedere nu se deosebea cu nimic de alţi cumpărători.  Am observat apoi  că avea totuşi ceva special care mă intriga:  în primul rând concentrarea cu care  urmărea  mâinile angajatei, ca și cum ar fi dorit să vadă dacă nu greșește, lucru pe care eu, acordând deplină încredere celui care mă serveşte,  nu îl fac niciodată  și  în al doilea, faptul că nu punea nicăieri mărfurile scanate, de parcă nu ar fi avut nici sacoșă, nici căruț, nimic.

Când piuitul scanerului s-a oprit din lipsă de spaţiu de depozitare, a privit  îndelung,  cu satisfacţie, grămada din faţa ei. M-am gândit că  trage de timp până apare un însoţitor cu o sacoşă. Dar nu! Nu aştepta pe nimeni. Mi-am dat seama de asta când a catadicsit  a se întoarce cu spatele, lăsând la vedere căruțul  pe jumătate plin, camuflat până atunci de trupul ei rotofei.  Fără grabă, și-a rânduit cu mare grijă și  socoteală  noile achiziții peste celelalte. Gesturile îi trădau o indiferenţă olimpiană faţă de  muritorii care urmau după ea.  Casierița  aștepta  ca femeia să-şi termine treaba  şi abia apoi o reîncepea pe a ei.   Aflasem deci cauza.

Ce era de făcut?

Aveam  de ales între a rămâne  calmă  acceptând  tăcută cu seninătate situaţia  şi a mă enerva explodând  mai  întâi  în mine, apoi,  eventual,  în exterior.  Deşi o vedeam pe femeia aceea ca pe o adversară care prin atitudinea şi comportamentul ei  îmi declarase război, am ales acceptarea.  Presupunând că face parte dintre cei care se hrănesc din energia eliberată de enervările celorlalți, am  prevenit-o însă în gând:

-Cu mine nu ți-ai găsit omul! Sunt vaccinată demult, de o viață! Și sunt tare, tare răbdătoare!

Lăsând-o în ale ei, mi-am îndreptat  privirile spre casieriță. Părea  abia intrată în adolescenţă: firavă, un  lujer  de fată, cu păr negru strâns cuminte la spate, din care doi zulufi răzleți, dar asimetrici, semn al propriei inițiative cu care se postaseră acolo, se odihneau de ambele părţi ale frunții. Ochii, și ei negri, la limita superioară a măștii urmăreau atenți activitatea mâinilor subțiri. Instinctul meu de mamă și bunică s-a trezit.  M-a traversat un val de duioşie pentru fiinţa aceea atât de fragilă, de delicată, pe care aş fi vrut să  o alint. Numai pentru o clipită toţi ceilalţi au dispărut şi  inima mea a pornit a-i cânta ,,Mă bucur că te întâlnesc!  Mă bucur că faci parte din viaţa mea, mă  bucur!”

Am revenit  în prezent. Cum între timp reuşisem să scap de pietrele  de moară care călătoreau  liniştite  spre destinaţie, am început  a-mi pregăti banii.  Cu toate că eram atentă la ce făceam, am simţit că  cineva mă priveşte. Nu e nimic deosebit: toţi simţim asta uneori. Deosebită  era bucuria ce mă cuprinsese: subtilă, luminoasă, blândă.

Să  vină  de la cumpărătoare?

Nu!  Îşi număra și ea cu mare atenţie banii pipăind pe rând fiecare bancnotă şi confrunta suma din mână cu cea  de  pe ecran.

De la casieriţă?

Da! În aşteptare, cu mâinile odihnindu-se  în poală, ea, fetiţa aceea,  se uita la mine. Când privirile ni s-au intâlnit, ochii  i s-au micşorat instantaneu  şi în  jurul lor au apărut încreţiturile caracteristice zâmbetului  spontan, sincer,  de recunoaştere.  Pe măsură ce ne priveam, pomeţii îi apăreau de sub mască şi ochii i se  făceau tot mai mici, aproape o linie, semn sigur al hohotului de râs:  râs mut de bucurie.   Iar bucuria ei   pulverizase într-o fracţiune de secundă  afurisitele, sufocantele măşti.  Prin ea mă îmbrătişase, aşa cum numai copiii mici  o fac  atunci când te iubesc.

Știam sigur că nu ne văzuserăm niciodată până atunci, totuși ea, copiliţa aceea, îmi dăruia mie, numai mie,  inima prinsă în  zâmbetul ei! Cum să nu fiu fericită?

Percepuse oare gândul acela iniţial de recunoştinţă,  o ajutase el  în vreun fel? Simţise răbdarea mea, sentimentele mele materne, cântecul inimii mele și ele ne uniseră, făcuseră ca sufletele noastre să se recunoască?  Cu toate că  aş fi vrut să o  îmbrăţişez,  i-am răspuns  numai surâzând sub masca  pe care o simțeam din nou pe gură şi pe nas.

Când  mi-a dat bonul, i-am  mulţumit inclusiv pentru zâmbet.

Nu mai  ştiu ce sau dacă a scos vreun cuvânt.  Atenția  îmi era în continuare agățată de ochii ei,  expresia sufletului ei.  Deşi aș fi vrut să mai rămân, din respect pentru  ceilalți nu am zăbovit.

Am plecat îmbogățită, fericită: nu făcusem doar banalul schimb produse-bani, ci  dăruisem şi primisem ceva mult mai important: dădusem din prea plinul iubirii mele  şi  mi se răspunsese tot cu iubire, iubire neprefăcută, lipsită de vreun interes. Din partea ei, ca şi din a mea,  nu fusese  nimic convenţional, forţat, impus,  scris în fişa postului unui salariat din comerţ sau  în codul bunelor maniere  al cumpărătorului, ci ceva  natural,  autentic, oferit din inimă şi tocmai de aceea  extrem de preţios! Toată atitudinea ei o dovedise.   Fetița aceea era cu totul acolo: cu trup și suflet pentru mine, pentru alţii, nişte străini. Era toată zâmbet răbdător, sincer, vindecător, dăruit cu ochii din lumina sufletului. Ştiu, ştiu sigur asta!

Vreţi să vă spun cum de ştiu, ce dovadă am?

Iată: oboseala  şi starea de slăbiciune îmi trecuseră  cu totul.  M-am  întors tot pe jos acasă.  Deşi  căram  mai mult decat  acel unic kilogram pe care îl pot duce, nu simțeam greutatea cumpărăturilor. În drum le-am  mai adăugat câte ceva. În ziua aceea toate mi-au mers ca pe roate: am reușit să fac tot ce îmi propusesem, fără a  mă mai chinui nici sfârșeala care de obicei mă trimitea la odihnă când îmi era lumea mai dragă, nici durerile. Nimic nu îmi mai stătuse împotrivă.

Seara, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, am revăzut-o şi pe fetița aceea, lumina ei, zâmbetul ei. Îmi îmbrăcase camera cu tot ce se afla în ea, într-un glob auriu, blând, mângâietor iar în mijlocul lui mă aflam eu, o femeie oarecare, cumpărătoare  anonimă.

Am extins acest glob în închipuire.  I-am cuprins în el pe toți cei dragi și, nădăjduiesc, toată planeta.

De ce spun ,,nădăjduiesc”?

Pentru că nu-mi mai amintesc. Mă cufundasem deja în somn cu surâsul  pe buze, sub pleoape și în suflet.

Duminică  dimineața m-am trezit tot cu el. Privindu-mă în oglindă, nu mi-am mai văzut nici vârsta, nici durerea înscrise pe chip, ci doar zâmbetul. Zâmbetul acela  plin de iubire și înțelegere, pe care vă doresc din toată inima să îl primiţi și dumneavoastră.

A mai trecut o zi. E luni, dis-de-dimineață. Trăirea aceea e tot cu mine. Merg la oglindă; îmi văd  cu uimire faţa luminoasă, apoi uşor umbrită de  gânduri, de  întrebări:

De ce, sau ce anume a vrut Dumnezeu să-mi arate cu această întâmplare?

De ce mie?

De ce tocmai acum, ori ,,numai” acum?

De ce m-a făcut să observ tot ce v-am povestit ?

Oare pentru că de câtăva vreme încoace zâmbesc din ce în ce mai rar?

Sau pentru că, privindu-i pe cei  din jur, cunoscuți sau necunoscuți, îi văd triști, încruntați,  îngândurați, îngrijoraţi, crispaţi, iar sufletul meu i-ar dori altfel, m-ar dori  pe mine, purtătoarea lui, altfel?

Nu găsesc răspunsul.  Dumneavoastră, cei care citiţi  îmi veţi spune, vă  veţi spune?

Un fapt e sigur însă: m-am hotărât! Mă voi strădui să zâmbesc mai des!

Şi-mi voi lăsa inima să cânte ca atunci: ,,Mă bucur! Mă bucur că te întâlnesc!Mă bucur  că faci parte din viaţa mea, mă  bucur”

Cui?

Mie însămi … celorlalți, chiar dacă de sub masca pe care o purtăm de doi ani încoace și care pare a ni se fi lipit nu numai de figură, ci și de inimă,  sau chiar și  fără  mască, ei nu văd nimic cu ochii fizici, fiind atenți la multe altele,  între care la loc de cinste se află nelipsitele telefoane mobile. Sufletul lor însă va simți și se va înviora. Va simți și se va înviora la fel ca sufletul meu, acolo,   într-un magazin brașovean ca oricare altul,  într-o  zi de sâmbătă  la o oră de vârf,  în plină  pandemie, datorită  unei modeste, necunoscute  casieriţe.

                                                           Rodica Matilda Miulescu

 

30-31 ianuarie 2022

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Redactia

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.