Rodica Matilda Miulescu: „Povești de suflet din cartierul meu – continuare -”

Povești de suflet din cartierul meu  – continuare –

Dragă Moșule,

Am revenit. Rămăsesem la dorința glasului răutăcios de a primi noi exemple de oameni cu suflet bun.

-Ei, glasule, te-ai odihnit?

-Da. Să știi că nu mi-a fost prea ușor nici chiar mie.

-Tot mai vrei să afli întâmplări cu oameni care te ung pe suflet?

-Desigur.

-Bineee. În urmă cu vreo doi-trei ani, mă aflam pe strada Agricultorilor, cam în dreptul Școlii 14, într-o zi de martie, pe la prânz. Era mare vânzoleală: mașini parcate, copii cu părinți, ori singuri, sau în grupuri, pretutindeni. Între ei, un băiat cu o trotinetă. Părea foarte, foarte fericit. După îmbrăcăminte arăta a fi copilul sărac, ai cărui părinți nu-și pot permite să-i cumpere așa ceva, iar un coleg mai înstărit, i-o împrumutase pentru o tură–două pe a lui. M-a depășit o dată șuierând ușor. I-am făcut loc să treacă. S-a întors câțiva metri și iar m-a depășit și tot așa de mai multe ori, făcând fel de fel de zgomote, din ce în ce mai puternice și ciudate chiar în spatele meu. Era clar că eram ținta jocului său. Mi-am urmat liniștită drumul, spunându-mi amuzată ,,Ehei, puișor, câți ca tine n-am întâlnit eu până acum! Chiar mai lei paralei!” și așteptând să văd cât de mult întinde coarda. N-a apucat să o întindă prea mult. A fost oprit de o voce  supărată și autoritară de coleg:

– X ! Încetează! Nu ești deloc amuzant!

Spre surprinderea mea, X a venit și și-a cerut politicos iertare. Vezi ce poate face opinia fermă a celorlalți? Ei, ce zici?

-Hm! Nesemnificativ!

-Da? Să continui. În aceeași zi, tot în acea zonă și tot cu elevi. Printre ei, doi băieți, cam de clasa a V-a sau a VI-a, fiecare cu câte o lalea. Mi-am amintit că e 8 Martie. Ce bucurie pentru cele care le vor primi! mi-am spus. M-au depășit, apoi au rămas în urma mea de câteva ori ca și celălalt, însă nu zgomotos. Nu am fost prea atentă la ei. Cotind spre stânga, i-am regăsit, foarte departe de școală, semn că se îndreptau spre casă. Parcă plănuiau ceva. Când mai aveam vreo doi metri până la ei, au venit în întâmpinarea mea și m-au rugat să primesc florile lor! Îți dai seama? Mi-au oferit mie, o necunoscută, darurile pregătite pentru mamele lor! Din cele câteva cuvinte schimbate am aflat că sunt colegi și prieteni. Am dorit să le cunosc numele. Modești, mi-au spus doar prenumele. Din păcate, nu le mai știu, dar emoția de atunci trăiește încă în inima mea și mă ajută când îmi e greu. Am avut atunci intenția să scriu un cuvânt de apreciere, să felicit cadrele didactice și părinții și să-l trimit cu poșta la școală. Am tot amânat. Poate, printr-o minune,va ajunge la urechile lor această mărturisire.

 -Da, e emoționant, dar cu o floare, mă rog, cu două, nu se face primăvară!

 –Cu două nu, dar cu trei ce zici? Uite:

În alt 8 Martie, în stație la Primărie, o tânără frumoasă, corect îmbrăcată, cu un singur buchețel de zambile albe. Văzându-mă cu mâna goală în zi de sărbătoare, mi le-a oferit felicitându-mă și spunându-mi că sunt florile preferate ale mamei ei.,,Uimitor! Ce coincidență!” am exclamat ,,Zambilele au fost și preferatele mamei mele” Mai e nevoie să spun ce am simțit și că și gestul ei mi-a încălzit sufletul?

-Încă nu m-ai convins!

-Nu? Atunci… să ți-i amintesc pe cei doi liceeni sau studenți din autobuzul care mă ducea acasă. Stăteau în picioare de vorbă foarte prinși în discuție. Nu ieșeau cu nimic din comun și nici nu i-aș fi observat dacă nu ar fi trebuit să cobor. Mă ridicasem deja anevoie de pe scaunul mult prea înalt pentru mine. Atunci i-am auzit luându-și la revedere: unul mai mergea două stații, celălalt se pregătise de plecare și, aflându-se foarte aproape, îmi bara drumul. I-am țintuit spatele cu privirea sperând să simtă, așa cum simțim cei mai mulți dintre noi  când ne ,,fixează” cineva și să se întoarcă spre mine. Mai înainte ca privirea mea să își facă efectul, un gest discret însoțit de cuvintele spuse șoptit de colegul său ,,Fă loc, te rog! Doamna vrea să coboare!”, l-au îndepărtat în timp ce își cerea scuze. I-am mulțumit. A coborât printre primii. Ajunsă și eu în apropierea scării, mi-am întors capul spre cel rămas. Oare ochii lui vii, privirea caldă, plină de grijă,   dătătoare de confort și siguranță  m-au determinat să îi zâmbesc și să îi spun ,,Îți mulțumesc și ție. Mă bucur să te reîntâlnesc”

M-am mirat și eu de acest ,,reîntâlnesc” apărut pe negândite împreună cu o trăire ciudată, pe care nu o mai simțisem de foarte multă vreme, o trăire ca din povești. Poate sufletul meu a vrut să spună ,,Mă bucur să te reîntâlnesc politețe, mă bucur să te reîntâlnesc bună creștere, omenie, delicatețe. Mă bucur să te reîntâlnesc promptitudine în acțiune, sensibilitate, spirit de într-ajutorare, iubire de semeni, altruism. Mă bucur să te reîntâlnesc ocrotire, cavalerism dătător de siguranță.” În acest ,,reîntâlnesc” erau toate acestea și încă ceva pe deasupra, venite din altă lume, minunată, diferită de cea de acum, regăsită prin gestul lui.

Mi-a răspuns ,,Și eu mă bucur să vă reîntâlnesc pe Dumneavoastră!” și, cu toate că avusese intenția de a-și continua călătoria, a coborât, vădit tulburat. Asta a fost tot…. Da,TOT!

Glasul răutăcios a tăcut o vreme parcă reflectând la ce auzise. Simțea și el valoarea, frumusețea inefabilă a acestui TOT?

Pentru o clipă, pentru ea cerul coborâse pe pământ atunci. Coborâse din nou în timp ce îi povestea lui. Iar el, glasul, îi respecta, ba chiar îi trăia și el trăirea. Curiozitatea l-a făcut să-și revină și să o readucă la realitate:

-V-ațI mai văzut de atunci?

-Nu. Ca persoane, nu. Niciodată. Mă străduiesc doar să găsesc în fiecare om ce am văzut atunci la el și uitasem că mai există…

A rămas puțin pe gânduri. Apoi: Mai e nevoie să-ți spun că de la autobuz până acasă nu am simțit greutatea sacoșei? Ei, ce zici? Te-am convins?

Glasul a mormăit un ,,Mda ,mda… Și-a revenit în fire amintindu-i prima lui idee:

-Mai bine ai trece la treabă și le-ai pune pe fetițe la încercare să vezi cum stau cu suflețelele și cu educația.

-Cum să stea? Foarte bine! Nu vezi ce cuminți, ce bine crescute sunt, ce frumos vorbesc, cât de politicos m-au salutat?

-Da, da, până la proba contrarie. Pune-le la încercare!

-Fie!

Știind din prprie experiență, (că doar și ea a fost cândva ca ele, demult, demult de tare demult, dar de parcă ar fi fost ieri) cât de greu se despart copiii de ceea ce este al lor, bunica le spuse:

-Eu nu mai am jucării, dar taaare mi-ar plăcea să mă joc și eu din când în când. Nu-mi dați și mie una?

Întrebarea căzu ca un trăsnet.

Scena ce urmă fu memorabilă prin frumusețe, naturalețe, originalitate, înțelepciune. Fetițele se priviră consternate. Se instală tăcerea. Parcă și timpul se oprise. Un minut, două… Cine mai știe? Își reluă cursul odată cu ivirea unei propoziții. Era o întrebare:

-Pe care o doriți?

-Pe oricare.

Atunci, micile noastre eroine, uitându-se la fiecare comoară de pe covoraș, luând în mână pe câte una, privindu-o îndelung, ca și cum ar dori ca aceasta să îi spună că acceptă să fie dăruită, apoi întrebând-o din priviri pe cealaltă stăpână dacă e de acord sau nu cu alegerea aceea, o punea la loc. Comunicau admirabil: fără o vorbă, prin semne numai de ele știute și din priviri de neînțeles pentru orice intrus. După ce o mare parte dintre jucării fusese trecută prin filtrul atașamentului și iubirii lor, fetița de 7 ani, pare-mi-se, luă taurul de coarne. Puse mânuța pe un mic ursuleț de plastic și, după ce se asigură, tot fără o vorbă și tot din priviri, că cealaltă este întru totul de acord cu alegerea, i-l dădu bunicii.

Aceasta îl primi cu înduioșare, mai–mai să îi dea lacrimile. Îl ținu câtva timp pe dragul de ursuleț în mâinile ei reci, uscate și zbârcite, dar acum încălzite de trăirea momentului. În inimă îi apăru primul ursuleț adus de Moș Crăciun copiilor ei cândva, primul cățeluș de jucărie din tinerețea ei de proaspată mămică… Lătratul lui era atât de nostim, încât orice supărare ai fi avut în momentul acela, tot izbucneai in râs. Îi trecu prin fața ochilor prima ei păpușică, Virginica, cea din porțelan, care dispăruse într-o bună zi, imediat după război, fără ca pe ea, mămica ei, s-o întrebe cineva ceva. Dispăruse împreună cu alte lucruri din casă pentru ca fratele ei, bolnav, să aibă o mâncare mai consistentă… Motivul îl aflase de abia la vârsta la care putea înțelege astfel de fapte. Apoi cărțile, dragile ei cărți, cumpărate cu trudă una câte una, din bani economisiți, ori plătite la salariu librăresei între două vârste care i le dădea pe datorie, cărți pe care uneori le recitea și… câte și mai câte. I se umeziseră ochii. Printre amintiri, se strecură gândul de a-i da replica glasului răutăcios de mai înainte. Momentul era însă prea prețios pentru a fi tulburat de o replică acidă. De altfel glasul își primise deja răspunsul prin gestul fetițelor și tăcea mâlc. Dovada evidentă, palpabilă, că aveau suflete bune, că nu erau egoiste, se lăfăia acum în palma ei făcută căuș și era de necontestat.

Totuși… cum să le lipsească pe cele două eroine ale poveștii de jucăria lor dragă?

-Știti? le spuse ea. Eu nu mă pricep să îngrijesc ursuleți. N-ați vrea să-l îngrijiți voi în continuare? Ce ziceți? M-ați putea ajuta?

O lucire de bucurie trecu prin ochișorii lor.

-Cu voi e deja obișnuit.Dar să știți că e al meu!

Da, da de azi e ,,al meu!” întări ea.

Se despărțiră bucuroase toate trei. Oare și ursulețul? Fără îndoială! Unde mai găsea el așa îngrijitori pricepuți?

Vara trecu într-o clipită. De la fereastra ei, bunica le vedea pe cele două fetițe școlărițe, plecând și venind mereu împreună. Le dorea în gând bucurii, sănătate, note bune. Iarna le vedea plecând și venind de la ski. Așa fusese și ea cândva, deși nu fusese prea pricepută. Uneori, când una dintre ele, simțind că cineva le privește intens, își ridica ochii spre fereastra ei, îsi făceau semn cu mâna. Dacă arar se întâlneau pe stradă, pe chipuri le apărea un zâmbet complice, al cărui motiv doar ele îl cunoșteau, iar uneori întrebarea ,,Ce mai face ursulețul meu? E bine?” un surâs timid sau câte un ,,Da” șoptit arătau că totul e în regulă.

Au trecut și anii, fetițele au crescut. De câtva timp e numai una. Bunica a dedus că au fost vecine și surori de joacă și suflet. Probabil că familia uneia dintre ele s-a mutat la altă adresă.

Cu siguranță ursulețul a crescut și el. Acum are nevoie și de altă hrană: de hrană pentru minte și suflet. De aceea bunica ar vrea să îi trimită o carte, care le-a plăcut multor generații de copii. E vorba de ,, Să stăm de vorbă fără catalog” de Mircea Sîntimbreanu. Sau poate două? Ar adăuga  ,, RÎSETE  fără catalog” de Nicolae Saftu. Asta numai dacă ar găsi-o și pe aceasta retipărită , că nu o poate dărui așa ferfenițită cum o are acum.

Ce zici Moșule? Vrei să le duci Mata celor trei?  Da, da, ai citit bine!  Celor trei: ursuleț și fetițe? 

 Îți mulțumesc,

Rodica Matilda Miulescu

Ps. Am uitat: Poate vrei să citești cartea ,,BIOSINERGETICA” E scrisă de regretatul Prof. univ. dr. ing ALEXANDRU MĂRUȚĂ și Conf. univ. dr. ing. Ec. GABRIEL I NĂSTASE.   A apărut în 2003, la Editura CONPHYS Râmnicu Vâlcea.

Sursa foto: Pixabay