Rodica Matilda Miulescu: „Povești de suflet din cartierul meu 1”

  Povești de suflet din cartierul meu 1

M-am întâlnit în vis cu Moșul.

Ne știm de mai bine de 80 de ani,

De când eram doar cocoloșul

Cu mulți prieteni și zero dușmani.

Mi-a spus că are pentru noi toți o poveste.

Mi-a și citit-o, zău! L-am și înregistrat

Ca să v-o dau în Zi de Minunată Veste

Mai ales că ce veți afla este adevărat.

Primiți-o, deci, ca dar de suflet

Chiar dacă nu e scrisă măiestrit.

Este o părticică din al orașului răsuflet

Care din întristări și bucurii e plămădit.

 Dragă Moșule,

Întâmplarea pe care aș dori să o afli s-a petrecut într-o dimineață de vară, în urmă cu vreo 4 ani în cartierul meu, Răcădau, numit și Valea Cetății. Se numește Răcădău după pârâul care îl traversează, iar Valea Cetății după cetatea dacică existentă odinioară în acest loc.

În acea dimineață ca oricare alta, o bunică, și ea ca oricare alta, se sculă ca de obicei cu noaptea în cap. La ora aceea, când vecinii dorm, ce poți face?

Poate doar să deschizi fereastra și să te străduiești a admira ca în copilărie, cele câteva stele pe care, din pricina concurenței făcută de felinarele stradale și antena de pe Tâmpa, cu anevoie le mai poți vedea. Asta a și făcut bunica noastră. După ce s-a săturat de admirat luminile și umbrele și de ascultat ciripitul păsărelelor care salută soarele cu multe minute înainte de apariția pe cer, se duse pâș-pâș la bucătărie, unde trebălui o bună bucată de vreme. Observă că timpul a trecut numai când se simți obosită. Atunci, înainte de a se așeza pe fotoliul preferat, merse din nou la fereastră să se bucure de data asta de ziua senină, de verdele proaspăt al ierbii, de noii bobocei ai trandafirilor, de pădurea care e la doi pași, de oamenii de pe stradă, de câinii care își scot prietenii bipezi la plimbarea zilnică absolut obligatorie.

Ea nu are câine, deci… ,,Să ies sau să nu ies acum?” se întrebă, că treabă mai avea… gârlă.

Până să se hotărască, văzu pe tăpșan, puțin mai sus de apartamentul ei, două fetițe care își instalau în liniște cortul. Nu era pentru prima oară. Le îndrăgise: nu făceau niciodată gălăgie, nu se certau și nici nu lăsau gunoaie în urma lor, semn că erau foarte bine crescute.

De data asta, dori să le cunoască personal. Se îmbrăcă în hainele de stradă și ieși. Tânjea să se joace cu ele, așa cum făcea cândva cu nepoțica ei. Dar cum să li se alăture așa… nitam-nisam? Dacă se vor speria?

,,Mă descurc eu cumva!” își zise. ,,Doar nu e prima dată când vorbesc cu niște copii care nu mă cunosc!”

La ușa blocului își aminti, pentru a câta oară? de cei doi pomișori care prin cine știe ce întâmplare crescuseră cu mulți ani în urmă sus, sus de tot, la marginea acoperișului. Când îi observase, îi dojenise:

-Măi, măi! Ce e cu voi acolo? Un alt loc, mai prielnic, nu v-ați găsit?

Ori de câte ori se întorcea acasă, își ridica privirea spre ei și se întreba cum de răsăriseră tocmai acolo. Să fi adus vântul semințele lor, niște păsări să le fi scăpat? Dar chiar două și atât de apropiate una de alta? Oare Dumnezeu, care nu face nimic la întâmplare, rânduise așa pentru ca dragile de ele să nu se plictisească, să se susțină una pe alta la nevoie, așa cum trebuie să facă oamenii? Cine poate ști? Neavând habar de frământările ei, pomișorii crescuseră binișor. Erau deja destul de înăltuți în ziua în care muncitorii veniți să curețe scocul îi scoseseră din puținul pământ care le era leagăn și îi aruncaseră fără menajamente pe trotuar. Acolo îi găsise bunica, pe atunci femeie în putere, care se întorcea de la muncă. Îi fu milă de cele două plăntuțe. Ce să facă? Unde să le pună ca să nu moară?

Unuia îi  făcuse loc în pădure, lângă alți copăcei. Când se dusese să-l vadă, nu-l mai găsise. Pe celălalt îl sădise lângă scara blocului, aproape de trotuar. Terenul ducea și duce încă lipsă de pământ fertil, e mai mult pietriș. Spre surprinderea ei, pomișorul acesta se prinsese și creștea, creștea…  Uneori, când se întorcea acasă obosită sau supărată din cine știe ce motiv, se oprea câteva clipe lângă el și își vărsa focul. El o asculta cuminte. Nu îi răspundea decât arar, cu câte un freamăt de frunze mișcate de adierea vântului, limbă pe care ea nu o înțelegea. Urca apoi scările mai ușurată parcă. Ar fi vrut să știe ce pom este, să-i poată spune pe nume atunci când îi vorbește. Nu avea cum: ea se născuse și crescuse la oraș. Bunicii muriseră înainte de nașterea ei și nu avusese cine să o învețe. La școală se predau tot felul de alte lucruri, nimic de zis, importante, folositoare și ele, însă nu se arătase niciodată, cel puțin așa își amintea ea, cum să recunoști foioasele după frunze, coajă, flori. Într-o zi, pentru că citise în cartea ,,BIOSINERGETICA” despre experimentele inițiate la Pitești de conf. dr. Marioara Godeanu, conf. dr. Dumitru Constantin Dulcan și ing. Eugen Alexandrescu,  prin care acești savanți dovedeau capacitatea plantelor de a înțelege intențiile celor în preajma cărora viețuiesc, nu se mai oprise la povești cu el. Îi aruncase din mers, cu ton apăsat:

-Află că dacă nu îmi arăți clar cine ești, te tai!

Nu crezuse nici ea ce spune, dar el luase în serios amenințarea și în vara aceea făcuse fructe.(Oare îi venise timpul să rodească?) Era un măr. Muncitorii care măturau strada se înfruptau adesea din ele.

-Sunt bune? îl întrebase ea într-o zi de la balcon pe unul dintre ei care tocmai culegea câteva

.–Foarte bune! răspunsese el cu gura plină în timp ce își mai punea vreo trei în buzunare. Vreți să vă aduc și dumneavoastră?

Îl refuzase și tot nu gustase. Timpul trecuse, cu bune, cu rele…O primăvară, apol alta, alta și, dintr-o dată, prin martie sau aprilie, cam pe când se spune din bătrâni că vine ,,zăpada mieilor” se abătu asupra orașului, nu o fulguială ca în alți ani, ci o zăpadă grea, apătoasă. Revărsarea ei din cer nu mai contenea. El suferea sub greutatea omătului. Îl vedea, simțea că suferă, i se părea că îi aude strigătul disperat de ajutor. Ar fi trebuit să scuture haina grea de pe el. Dar cum? Era deja în vârstă, puterile îi erau slăbite, iar soțul îi era bolnav. Tinerii aveau destulă treabă cu eliberarea trotuarelor și cu scoaterea mașinilor din noian. Nici nu îndrăznise să roage pe vreunul să se ocupe de prietenul ei. Încercase să-l ajute cu mătura, stând pe trepte. Nu putuse să meargă chiar lângă el de teamă să nu pățească și ea ceva, căci totul era alb și nu vedeai unde pui piciorul. Nu reușise mare lucru, iar zăpada tot curgea de sus, curgea… Deși părea zdravăn și ai fi crezut că rezistă,  poate pentru că nu era flexibil, dragul de el se frânsese. O parte căzuse pe trotuarul de pe care îl salvase cu ani în urmă. Ea plânsese. Plâns zadarnic! Nădăjduia să nu îl piardă de tot. Nădăjduia ca din ciotul rămas să iasă din nou viața. Veniseră însă cei de la spațiile verzi, îl tăiaseră în bucăți, îi scoseseră și rădăcina și îl luaseră cu totul. În locul lui răsărise apoi un corcoduș. Există și acum, dar relația nu mai e aceeași.

Vai! M-am luat cu gândurile și nu am spus încă povestea. Unde rămăsesem? Ah, da! La intenția bunicii de a vorbi cu fetițele de pe tăpșan.

Pentru a ajunge la ele, trebuia să ocolească blocul. În drum îl întrebă de sănătate pe măceșul pe care niște mâini rele îl tot schilodesc, îi spuse bună dimineața puiului de Paulownia, copacul cu frunze foarte mari, în formă de inimă, pe care îl primise în dar de ziua ei în urmă cu nu mulți ani și care creștea văzând cu ochii. Când îl sădiseră aflaseră că este un arbore foarte prețios: insectelor nu le place mirosul lui. Într-adevăr, de când e el, rar se mai aventurează câte o muscă prin zonă. Nu-l uită nici pe puiuțul de liliac, mulțumindu-i că înflorește deși  e încă mic. Apoi, pentru a-i obișnui pe copii cu prezența ei, își făcu de lucru prin grădină urcând, e drept cu oarecare greutate, panta și apropiindu-se încet încet de cort. Fetițele o salutară. Conversația se înfiripă pe dată. Află cum le cheamă, că au vârste apropiate (6 și 7 ani), că vor intra de abia în toamnă la școală în aceeași clasă. Bunica presupuse că sunt surori și se gândi cu drag, respect și duioșie la părinții lor. Îi remarcase: erau mereu grăbiți, niciodată cu mâinile goale. Nu putea uita imaginea aceea a mamei fetițelor care, atentă la fiecare dintre multele trepte pe care le cobora, împingea cu greutate un cărucior, purtând în spate un rucsac arhiplin și pe brațul rămas liber, prețioasă povară, un copil. Se întrebase atunci ,,Oare cum reușește? Nu se gândește și la ea?” Își răspunsese: ,,Numai o mare iubire de mamă și multă responsabilitate pot face așa ceva”

În timp ce acestea îi treceau prin minte, își închipui, i se păru, sau chiar auzi (în povești orice e posibil!) un glas subțire, strident, răutăcios, care zicea?

-Le admiri și îndrăgești tu, pe ele și pe părinții lor, de la distanță… Oare n-or fi la fel cu mulți alții din autobuze, de prin magazine, de pe stradă, care nici bună ziua nu se îndură să dea de la ei, iar dacă îi saluți tu, îți răspund absenți, din vârful buzelor?

-Nu mă mai amărî cu lucrurile astea! Înțelege-i! Oamenii sunt preocupați, obosiți, triști, îngrijorați. În ultima vreme rar vezi câte un chip zâmbitor.

-Hm! Da, obosiți de stat pe telefoane și pe internet până târziu în noapte. De fapt, ce să mai vorbesc? Și pe tine te uită Dumnezeu în fața calculatorului…

-În privința mea, ai dreptate, dar ceilalți…

-Nu?!? Ți-l amintești pe haidamacul care nu numai că te-a ținut în picioare minute în șir, dar te-a mai și acuzat că îi agresezi copilul? Numai când mă gândesc la el, mi se ridică tensiunea.

-Care copil? Care haidamac?

-Ai uitat? Bravo ție! Eu nu pot uita! Prea a fost de tot! Era dispus să te lovească, nesimțitul, deși a văzut că de abia te mai țineai în baston. Ăla nu are părinți care să îmbătrânescă? Se crede căzut cu hârzobul din cer? Simt că mă sufoc! Să-ți amintesc:

Aveai nevoie de niște papuci de casă. Pentru că Pepco era în drumul tău, ai intrat. Ai încercat să probezi unul, stând în picioare, sprijinită de baston. Nu ai reușit. Ai întrebat o vânzătoare unde găsești un scaun. Ți-a spus ca au o cabină de probă. Cu un oftat a adăugat că e ocupată. Amabilă, ți-a și arătat de la distanță unde se află. Nepunând la îndoială spusele ei, ai așteptat cuminte trei, cinci, zece minute, ca persoana din ea să plece. În fața cabinei, ușor întors, putând fi văzut doar din profil, se afla un bărbat brunet, cu barbă ca de preot, într-un tricou negru, perfect mulat pe piept, cu mușchii brațului aflat în câmpul tău vizual bine lucrați. Folosea foarte concentrat telefonul. La un moment dat tipul și-a schimbat poziția. Ți-ai dat seama că nu e preot când ai dat cu ochii de desenul de pe tricou: un schelet alb, perfect ca o planșă de anatomie. Nu lipsea niciun osișor. Timpul trecea fără a se auzi vreun zgomot din cabină. Ai avut prin urmare destul răgaz pentru a-ți aminti lecțiile din liceu. Dacă domnul profesor Vizitiu, Dumnezeu să-l răsplătească, te-ar fi ascultat, deși atunci nu ți-a dat niciodată mai mult de 7, acum te-ar fi felicitat. Omul a plecat fără o privire în direcția ta, semn că nu existaseși pentru el. Ai crezut că își rezolvase pe telefon, întâmplător acolo, problemele, iar tu ai stat ca fraiera în fața unei cabine goale, probabil eliberată în timpul conversației tale cu vânzătoarea. Te-ai și certat ,,Așa îți trebuie, dacă nu vorbești, dacă nu întrebi!” Te-ai îndreptat spre cabină. Tocmai atunci omul a revenit cu un obiect de îmbrăcăminte în mână zicând în gura mare, de parcă ar fi fost la el acasă:

-Să știi că dacă nici ăștia nu-ți plac, alții nu-ți mai aduc!

În secunda următoare a strigat:

-Hei, hei!

Ai tresărit. Neștiind cui i se adresează, ai mai făcut un pas spre cabină. N-ai apucat să îl faci pe următorul. Te-a oprit un fluierat de maestru, ca pe stadion. De data asta  ai crezut că cineva a făcut o tentativă de scoatere frauduloasă a unui obiect din magazin și că acela e semnalul acustic. Dar nu, de la distanță, îndreptându-se vijelios spre tine, revoltat:

-Alo, alo, alooo! Ce faci cucoană?

Tu, uimită:

-Vreau să văd dacă e cineva înăuntru. Am de probat un papuc.

– Ce-mi pasă mie că ai de probat!

În momentul acela ai văzut ce avea în mână: un pantalonaș de copil de vreo 5-6 ani.

-Domnule, stau de mai bine de zece minute aici in picioare așteptând să se elibereze cabina. Nu mă vezi că sunt în vârstă, că sunt în baston? Am obosit. Ce rău fac dacă intru să probez un papuc, lângă un copil? Putem fi două persoane înăuntru.

-Ce-mi pasă mie că ai obosit, că ești în vârstă! N-ai decât să stai acasă! Vrei să îmi agresezi copilul? Fii atentă că…

Fulgerător ți-au trecut prin minte mai multe.

1.Că și ăsta se uită la televizor: tocmai se făcuse vâlvă cu niște oameni agresați. Prin urmare publicul era deja bine conectat la idee.

2 Că la cea mai mică scânteie, opinia publică se putea aprinde și că salariatele magazinului numai de scandal nu aveau nevoie la ora aceea de vârf.

3 Ți-ai și imaginat titlurile de ziar și de pe internet, cu litere de o șchioapă,, O BĂTRÂNĂ NEBUNĂ DE PESTE 80 DE ANI PROFITĂ DE NEATENȚIA TATĂLUI ȘI AGRESEAZĂ CU UN PAPUC UN COPIL ÎNTR-UN MAGAZIN!!!

Nu și-a continuat amenințarea căci tu ți-ai și cerut scuze. În cele din urmă ocupanta cabinei a ieșit. Era o fetiță de vreo 5-6 ani! Te-ai gândit cu groază la felul în care își educă ăsta copilul și ce îi așteaptă pe urmașii noștri.

-Da, așa a fost însă am și eu partea mea de vină: ar fi trebuit să-mi fi dat seama cu cine am de a face. Oftatul vânzătoarei ar fi trebuit să mă prevină. Tricoul lui de asemenea. Habar nu au tineri ăștia cât de mult îi influențează imaginile și înscrisurile de pe ele… Ce să le faci? Dacă e în trend….

-Și dacă mâine va fi în trend belciugul în nas, tu ți-l vei pune? Na, că iar m-am enervat!

-Potolește–te! Sunt atâtea exemple minunate care contracarează faptele regretabile ale unora. Iată! Mi-am amintit: chiar după plecarea celor doi, eu eram cu perdeau cabinei dată în lături, o copilă de vreo 13-14 ani, a vrut să intre. Văzându-mă, s-a retras. Am poftit-o lângă mine. Mi-a mulțumit bucuroasă. Am eliberat într-o clipită cabina. Papucul nu mi se potrivea.  Deci nu sunt toți fără suflet și prost crescuți. Pot să-ți mai dau câteva exemple pe care se pare ca tu le-ai uitat.

– Câteva? Nu-mi prea vine a crede. Amintește-mi, dar nu înainte de o mică pauză. Amintirea grobianului m-a secătuit. 

Știi ce e interesant și minunat Moșule?

 Că glasul acela supărător, amintindu-i întâmplarea în cele mai mici detalii, a ajutat-o pe bunică să se vindece Să se vindece de resentimente, de ranchiună, de dorința de răzbunare, de autoacuzare. Crezuse că nu îl detestă pe om, că l-a înțeles. L-a înțeles cu adevărat de abia acum, după atâta timp. Poate că omul avea dreptate:  văzând pe neașteptate un chip nou, fetița s-ar fi putut speria. El reacționase după cum îl arăta haina. Pe moment bunica îl uitase. Copila de 13-14 ani o ajutase să uite. Și l-a amintit când a ieșit din magazin. L-a văzut stând de vorbă cu o femeie mai în vârstă decât el. O asculta cu capul plecat, ca un mielușel. El, durul, el, tatăl grijuliu și speriat de o bătrână! Fetița țopăia neștiutoare pe lângă ei. Bunica a vrut să-l abordeze, să-l felicite sarcastic, să-l facă de râs. A renunțat. ,,La ce bun? O fi având și el necazuri. Viața va avea grijă și de el, să-l învețe buna și omenoasa purtare.“ Și apoi, Dumnezeu nu avusese pe dată grijă de ea? I-o trimisese pe fetița aceea de 13-14 ani, atât de luminoasă, ca să o ajute să uite și să ajungă cu bine acasă. Mult timp după aceea, când își amintea omul și incidentul, i se ridica tensiunea. Ca să o protejeze de ceva mai rău, creierul ei uitase. Rememorând în cele mai mici amănunte întâmplarea și retrăind-o povestită de altă voce, ca și cum ar fi fost a altcuiva, a privit totul și din alt unghi. Unghiul celeilalte persoane! Și nu i s-a mai ridicat tensiunea. Poate merge înainte.

 Acum am obosit. O să-ți scriu mâine continuarea poveștii.

 Noapte bună, Moșule drag

Rodica Matilda Miulescu

Sursa foto: Pixabay