18 aprilie 2024

Contact us

Rodica Matilda Miulescu: „REXA”

 Rodica Matilda Miulescu: „REXA”

           Nu știu când a venit, nici de unde a venit. Ne-am pomenit cu ea în fața blocului.

             Copiii, în preajma cărora stătea de cele mai multe ori, au adoptat-o. Observându-i atitudinea demnă, plină de prestanță, de care părea a fi pe deplin conștientă, au botezat-o Rexa, adică Regina. A înțeles de îndată că acesta îi este numele. L-o fi avut oare și înainte?

             Era deja cam bătrâioară. Nu se gudura pe lângă nimeni. Era paznicul tăcut, discret al cvartalului. O băgai în seamă numai când simțea apropiindu-se de teritoriul pe care îl considera a fi al ei un anumit soi de oameni doar de ea știut, pe care tu nici nu-i văzuseși încă. Dacă era tolănită, se ridica brusccu urechile ciulite și se pornea să latre de mama focului. Uneori intrușii, neînțelegându-i avertismentul, se apropiau. Se repezea atunci fără teamă la ei și îi fugărea până părăseau zona. Se vedea clar că îi dușmănea cu înverșunare. Fusese oare chinuită de vreunul?

            O iubeam, însă nu îi dădeam de mâncare. Singura noastră relație era acel ,,Ce mai faci tu, măi, Rexa?” întrebare pe care i-o puneam cu duioșie ori de câte ori treceam pe lângă ea. Nu se clintea cu niciun fir din poziția în care stătea, de parcă nici nu m-ar fi văzut, nici nu m-ar fi auzit. Credeam că îi sunt total indiferentă. Asta până în acea vară când, luându-ne un concediu mai lung decât de obicei, am lipsit de acasă vreo lună și jumătate. Când ne-am întors, am văzut-o de departe. Era în vârful dealului, în picioare, cu botul în vânt, parcă adulmecând. Ne simțise oare, ca pe atâția alții, dinainte? S-a năpustit ca o furtună și s-a lipit de picioarele mele gudurându-se. Îi fusese dor, sau se temuse că am pățit ceva, noi, cei de care avea zi și noapte grijă iar acum, văzându-ne teferi, nu-și mai încăpea în blană de bucurie? Cine poate ști?

             Am mângâiat-o întrebând-o ca de obicei, însă de data asta cu lacrimi în glas: ,,Ce mai faci tu, măi, Rexa?”

                                                                      *****          

            A plecat tot discret, așa cum venise. Ne-am trezit într-o bună zi că nu mai e niciunde .Mi-am dat seama de asta numai când am văzut traversând fără teamă peluza  felul acela special de oameni, dușmanii ei, pe care între timp învățasem și eu a-i recunoaște.

           Am căutat-o pretutindeni. Nimeni nu i-a găsit trupul.

           Voi ce credeți? O fi plecat cu el cu tot în raiul câinilor, ca o stăpână și slugă bună și iubitoare ce fusese?

                  Cu duioșie și recunoștință în acest  26 august, zi internațională a câinilor,

 Rodica Matilda Miulescu

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

Redactia

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.