22 iunie 2024

Contact us

Mihaela Malea Stroe: „Amintiri din altă lume (sau cum am devenit cititor)”

 Mihaela Malea Stroe: „Amintiri din altă lume (sau cum am devenit cititor)”

La început a fost cuvântul… rostit-auzit. Abia apoi cel scris-citit. Prima copilărie (înainte de-a merge la școală) mi-am petrecut-o mai mult în satul bunicilor din partea mamei, unde și venisem pe lume (deși, conform actelor, m-am născut la oraș). Neștiind încă să citesc, ascultam cu nesaț – fie la țară, fie în scurtele perioade petrecute la oraș – parabole creștinești, povești, povestiri, legende, poezii, de la bunici, părinți, mătuși, unchi, veri și verișoare mai mari… și de la părintele Bologa, cel care mă botezase în bisericuța ridicată în sat pe la 1835.

Nu aveam televizor, nici telefon (pentru convorbiri telefonice se făcea comandă la oficiul poștal), nici computer, nici Pockemon, nici Google, nici Facebook, nici Chat GPT, nici audiobookuri, nici reviste „virtuale”.

Nici timp de plictiseală n-aveam! În gospodăria bunicilor erau multe de făcut, iar mie îmi plăcea să-i ajut pe „oamenii mari”: să mătur curtea cu târnul (nu mă descurcam prea grozav, că târnul era mai înalt decât mine), să dau verdeață și grăunțe păsăretului, să car câte-un braț de surcele ori de lemne pentru foc, să cern făină sau mălai când făcea maica (bunica) pâine, cozonaci, lichiu ori mămăligă, să curăț glaja lămpii de petrol sau a lămpașului (satul nu era electrificat), să cos nasturi (coseam cam strâmb, dar nu mă critica nimeni) și câte altele.

Rămânea și timp de joacă berechet! Socializam cu copiii și nepoții vecinilor, adunându-ne în câte-o casă, curte sau pe uliță, în fața casei. Jucăriile erau o raritate, dar asta nu ne provoca depresii, nici n-aveam nevoie de psihoterapie (psiho… – cee?!). Dimpotrivă, lipsa jucăriilor ne punea imaginația pe jar să… improvizăm. Se lăsa, pe loc, cu câte-un brainstorming de zile mari! Coarda cu mânere din lemn devenea microfon, câlții de cânepă – perucă pentru păpușa cheală, câteva frunze uriașe de brusture prinse cu sfoară – platoșă de oștean, pâlnia pentru cârnați – trompetă, cutiile de conserve – amplificatoare audio (walkie talkie „primitiv”)…

În sat nu era grădiniță, așa că am avut norocul să petrec cei „șapte ani de-acasă”… acasă! A încercat mama să mă „urbanizeze”, m-a înscris la grădiniță în oraș. Am rezistat eroic patru-cinci luni, ba am și participat la serbarea Pomului de iarnă (Pom de Crăciun nu era… politically correct!), care mi-a limpezit niște „de ce?”-uri. De ce la bunici, după ce colindăm, vine Moș Crăciun noaptea, să nu-l vedem când pune daruri sub brad? De ce la grădiniță nu colindăm, vine Moș Gerilă ziua, ne ia pe genunchi, îi spunem o poezie și ne dă cadoul? Când mi-a venit rândul să spun poezia, am smuls (cu teamă, ce-i drept) câteva fire din barba de câlți a Moșului Gerilă. După serbare i-am spus mamei răspicat: „Ăsta nu-i Moșu-adevărat!” I-am arătat dovada: firele de câlți. „Le-am tras din barba lui și n-a simțit. Nu-i barbă adevărată, nu-i Moș adevărat”. Nu-mi amintesc ce-a zis mama. Concluzia mea rămânea, oricum, de neclintit.

Și-apoi, ce era curtea mică a grădiniței față de curtea mare și grădina bunicilor? Nimic. La grădiniță aveam jucării, dar ce erau mielul de pluș, pisica din cauciuc și pasărea din lemn vopsit, față de mielul jucăuș, pisica hoțomană și rândunica ciripind la streașină, de la bunici? Tot nimic. Mămăruțele, albinele, florile din cărțile de colorat nu-mi spuneau mare lucru. În livadă, în grădina de legume, găseam gâze și flori adevărate pe care le „studiam” cu atenție și răbdare, dintre gâze preferând pentru studiu furnicile, păianjenii și rădăștile. De obicei de la maica aflam cum se numesc, dacă sunt bune sau rele. Știam deja câteva plante de leac (țintaura, sunătoarea, pătlagina) și buruieni (pălămida, volbura)… Numărătoarea cu bile de la „grădi” era anostă față de țechera în care culegeam cireșe, mere, pere și învățam să le număr, să socotesc. Plastilina nu avea haz ca bucata de aluat pe care maica mă lăsa s-o frământ, s-o modelez, o punea în cuptor, lângă pâinile ei, și ieșea un „pup”, o pâinică adevărată, bună de mâncat. Apoi: ce nevoie aveam eu de planșe cu straie populare? Știam, din „garderoba” bunicilor, ce înseamnă ie, cămașă, fotă, cătrință, frigiuri, cheptar, cioareci, șerpar, basma, șurță… Alt neajuns: la grădiniță – ioc pod, pivniță sau șură ale căror misterioase cotloane să le explorez fără să mă certe cineva că m-am mocicoșit cu praf și pânze de păianjen! Bucurie mare când am găsit în pod o cutie veche, cu… plumbi de flintă (flinte nu mai existau de mult) sau, lângă șură, îngropată pământ, o mică statuetă din metal despre care nimeni nu știa nimic. La bunici nu ne încolona nimeni „câte doi” când ieșeam în uliță ori mergeam de la unii la alții să ne jucăm. Adulții ne vegheau discret, ne lăsau… spațiu larg de manevră. Am început să tânjesc după libertatea rurală, cu puținele ei restricții (n-aveam voie să m-ating – „stăi să mai crești o țâră!” – de seceră, secure, joagăr, coasă, furcoi, brici) și micile ei dezavantaje (WC-ul afară, în curte, nu în interior, apă scoasă cu efort din fântână, într-o căldare, nu țâșnind, prin simplă rotire, de la robinet). Respirasem de-atâtea ori miros înviorător de pământ reavăn, cum să-mi placă mirosul greu, de asfalt? Dormisem liniștită pe străjac umplut cu paie proaspete sau foi de cucuruz, de ce mi-ar fi priit mai mult salteaua cu arcuri metalice și sea-grass? Eram, probabil, o mică sălbăticiune înfrățită cu natura, nu prințesa căreia un biet bob de mazăre îi produce hematoame! Mama a-nțeles de ce tot oftez m-a lăsat să mă întorc la… home schooling. La urma urmei, acolo făceam „aplicații” de lexic (literar și regional), un pic de etnografie și folclor, un pic de literatură, religie, astronomie, aritmetică, botanică, zoologie, istorie, alpinism (în pomii livezii), lucru manual, muzică, lecții de disecție (când porționa maica puiul pentru supă și friptură)… Făceam – avant la lettre –, și socializare, și team-building, și brainstorming, dobândeam competențe sustenabile. Fără zorzoane teoretice, proiecte, planificări, statistici. La joacă, uneori ne înghionteam, ne ciorovăiam, ne porecleam sau râdeam unii de alții din te miri ce pricină, dar habar n-aveam că e bullying și că ar trebui să suferim profund. Supărările treceau ca ploile repezi de vară. Dacă (rar) conflictul se agrava, intervenea careva dintre părinți, terapeutic: „No, împăcați-vă-ți și basta, că nime’ nu-i fără greșală!”. Educație pentru toleranță și iertare, în câteva cuvinte ferme. Lipseau din „programă” poezii și cântece despre partid, tătuci, tovarăși, abataje… Se-ngrijora cineva că ar fi un bai într-asta? Nu!

Atunci m-am întâlnit, fără să știu, și cu… paremiologia. Tataurel (așa-i spuneam eu bunicului Aurel) avea o vorbă: „Las’ că nu mor caii când vor cânii”. Alții (ai lu’ Focă, Nică-al Mocanului, nana Valeria, ai lu’ Zosim, ai lu’ Mărean, ai lu’ Tutan, tușa Genica, Măriuca, Silvia, Rozalia, tata Gicu, maica, mama, nenea Tudose – fratele bunicului, părintele Bologa) rosteau alte vorbe vechi, pline de tâlc: „peștele de la cap se-mpute, da’ de la coadă se curăță”, „n-aduce anu’ ce-aduce ceasu’!”, „din coadă de câne, sâtă de mătase nu faci”, „ce-i al tău să nu dai, că risichești, ce-i al al’cuiva să nu iei, că păcătuiești”, „să fii domn e o-ntâmplare, să fii om e lucru mare.” Și altele… Când și când, în discuțiile celor mari, ba o vorbă, ba alta se repeta. Mi-au rămas în minte. La înțelesul subtil al unora am ajuns după ce-am mai trecut prin ani și întâmplări.    

Bunicii nu aveau bibliotecă, doar – într-o firidă – două-trei cărți de rugăciuni, o Psaltire, un abecedar vechi, rupt pe la colțuri, câteva reviste îngălbenite și patru-cinci broșuri (probabil de roman-foileton), în schimb erau ei înșiși (născuți spre sfârșit de secol XIX!) o bibliotecă vie! Maica știa mulțime de legende, fabule și poezii învățate de ea demult, la școală. Când mi-a recitat „Câinele soldatului” ne-au dat lacrimile și mie, și ei. M-a învățat să spun „Iarna pe uliță” și mi-a plăcut, că tare se potriveau zarva și veselia copiilor din poezie cu zarva și veselia cetei noastre de țânci la săniuș. Aveam sănii meșterite acasă, unicate hand-made, utile și în gospodărie, nu doar pe derdeluș. Sania făcută de bunicul era scundă, lată, destul de grea, din scânduri solide, nu știu de ce îi ziceam „pisica”. De la maica am auzit și o legendă a rândunicii. Se spunea că pata roșiatică de pe gâtul delicatei păsări e urma sângelui lui Iisus, căruia – când agoniza pe cruce – rândunica i-a dat apă cu ciocul. Tataurel, trecut prin două Războaie Mondiale, îmi povestea întâmplări de pe front. Când era senin, îmi arăta pe cerul nopții Carul Mare, Carul Mic, Steaua Polară… Alteori, cum între războaie fusese plecat să lucreze în Franța și SUA, poveștile lui se țeseau în jurul călătoriilor (ce aventură, să treci oceanul cu vaporul!) și experiențelor trăite prin străini. În State văzuse și folosise mașina electrică de spălat. La noi rufele încă se spălau (cu săpun de casă), se clăteau și se storceau de mână, se băteau cu maiul, iar eu nu „vedeam” cum e să apeși un buton și, pac!, o mașină – fără mâini! – să spele, să clătească, să stoarcă și… să bată cu maiul! Ascultam cu luare aminte, chiar dacă anumite lucruri păreau de necrezut. Nu-i puneam la îndoială cuvântul. De la el am auzit prima dată de Marseille, Pennsylvania și… Patagonia! Câteodată, frânt de osteneală după o zi grea de muncă, dădea „stingerea” cu un cuvânt bizar, întortocheat:„aliorchilealecușe!” Așa crezusem, că e un singur cuvânt, până mi-a explicat el că în franceză înseamnă „la ora asta, duceți-vă la culcare!” („à l’heure qu’il est, allez coucher!”). I-am promis: „o să învăț franceză, când mă fac mare”. N-am apucat să mă fac destul de mare… Abia ce ajunsesem în gimnaziu, abia începusem orele de franceză când tataurel a plecat, subit, Dincolo. Pentru prima dată, moartea căpăta contur concret. Am plâns și în multe seri am adormit greu, așteptând să-i aud îndemnul: „allez coucher!”.

Revenind la prima copilărie… Pesemne atunci am prins gustul poveștilor născute din întâmplări adevărate. Când îmi citea mama „Punguța cu doi bani” , „Capra cu trei iezi”, „Povestea porcului” – se întâmpla un miracol: și cocoșul ocoș, pintenat, și capra (cu doi iezi!), și purcelul fâșneț din ograda bunicilor parcă s-ar fi întrupat din poveste… și mi-era ușor să le înțeleg graiul. Tot pe-atunci, tata Gicu – un fel de Creangă ardelean – povestea cu haz întâmplări din copilăria lui. Bunăoară, copil fiind, jucase rolul îngerului, în „Irozii”. Încă-și amintea ce rostise pe scenă: „Eu sunt îngerul lui Dumnezeu/ Ascultați ce vă spun eu…”. După spectacol, seara, s-a dus și a bătut cu aripa în fereastra străbunicii lui. Bătrânica s-a uitat pe geam și, sigură că i s-a arătat aievea un înger, „a aprins candela și-a-nceput să se-nchine, să bată mătănii una după alta de n-ai fi zis că ține aproape o sută de ani în spinare!”. Cu greu au convins-o ai casei, a doua zi, că îngerul era… strănepotul. A fost musai să îmbrace iarăși costumul de pe scenă. Străbunica nu s-a lăsat cu una cu două: „Ce știți voi, mă? Nimica-nimicuța nu știți! Toți copiii-s… îngeri!” Am ascultat și povești dureroase. Maria lu’ Vonă, o țigancă din sat, își pierduse două copile deodată. Fetițele (de șase și șapte ani) se jucau lângă pârâul de la marginea satului când s-a surpat malul peste ele. Au sărit sătenii să le scoată, dar micuțele erau fără suflare. Tot satul s-a-ntristat de moartea lor și de suferința mamei. Pentru mine, atunci, moartea încă era ceva foarte vag, cu toate astea am lăcrimat auzind povestea. (Pe Maria am revăzut-o acum vreo șase ani, în parcarea unui han, lângă sat. Bătrână, săracă, singură, slabă-uscată… Nu cerșea. Stătea acolo, să-și încălzească la soarele molcom cei peste 80 de ani („Că nij’ io nu mai țân samă câț’ or hi piste 80”). Dacă cineva îi dădea de pomană, primea, se-nchina și zicea „Domnu’ Iisus să vă țâie sănătoși!”, „S-aveț’ drum bun!”. I-am spus că m-am născut acolo. „Da’ de-a cui ești?” „De-a Stanii.” Și-a amintit imediat de maica, de tataurel, „oameni buni or fost, buni șî d-omenie”. Știa multe despre oamenii din sat, despre cei plecați Dincolo, despre cei – puțini – încă rămași pe la casele lor. Am stat mult de vorbă cu ea. Durerea pierderii fetițelor stăruia, după atâta amar de vreme: „De beteșugu’ ăsta n-oi scăpa cât îi hău’ și părău’! Numa’ când o vrea Domnu’ să mă duc io la ele!” Anul trecut am aflat că, între timp, s-a dus la fetele ei.)   

Multe și felurite istorisiri – de fapt lecții de viață – s-au adunat în… biblioteca rostită, s-au așezat în memorie, fiecare cu tâlcul ei. Destule cât să-mi stârnească interesul să aflu apoi altele, din cărți. Până să intru în clasa întâi, începusem să deslușesc alfabetul și să citesc, ba cursiv, ba silabisit, din colecția pentru copii „Traista cu povești”. Cărticelele cu povești scurte, unele românești, altele (amerindiene, englezești, bulgărești, grecești, germane, rusești etc.) traduse, m-au însoțit și după aceea, în clasele primare. Îmi amintesc numele câtorva personaje (Rozalba, Vasilisa, Tivisoc, Tivismoc, Ticatlun…), poveștile s-au încețoșat. Îmi plăceau, dar pare-se că n-a fost niciuna (mi-aș aminti-o, presupun) care să mă captiveze la fel de mult ca povestirile cu întâmplări adevărate, auzite prin viu-grai înainte. Cred că am citit „Scufița Roșie” pe la-nceputul clasei întâi. Oricât de incitantă, povestea nu putea concura cu ceea ce pățise maica odinioară, ducându-se la pădure, să-l ajute pe tataurel să încarce un car cu lemne. Când a ajuns, el a întrebat-o cu cine s-a întâlnit pe drum. „Cu nime’, – a zis maica – numa’ cu cânele ăla sur a lu’ Chimu Sonului. Nu-i citov, s-o uitat la mine-așa,-ntr-o dungă, șî s-o dus încolo, la deal”. Bunicul a lămurit-o: „Sămăna cu cânele lu’ Chimu, da’ o fost lup, o trecut mai adineaori pe-aci. M-am gândit io că s-ar putea să-ț’ iasă-n cale. Ghine că nu te-ai spăriat, că sălbătăciunile simt frica.” Ce putea fi mai palpitant decât că bunicii mei, oameni adevărați, cândva s-au întâlnit de-adevăratelea, într-o pădure adevărată, cu un lup adevărat, care nu i-a mâncat nici pe ei, nici pe Bimbo și Florica, văcuțele înjugate la car?  Un lup singuratic. Un lup sur care, fantomatic, „s-o dus încolo, la deal”.

După ce am început școala, am avut parte de raiul din „locul nașterii mele” numai în vacanțe. Am suferit mai puțin, nu ca la grădiniță, pentru că la școală mi-a plăcut. Doamna învățătoare Stela Marcu (îi spuneam „tovarășa”, că așa era „corect politic” pe-atunci), tânără și drăguță (dar exigentă!) ne-a primit cu drag, am legat noi prietenii printre colege și colegi, aveam de aflat lucruri noi. După ce – destul de repede – am scăpat de „silabisit”, am devenit cititor mai… serios. La „Traista cu povești” s-au adăugat (cred că începând de prin clasa a treia) colecția de „Povești nemuritoare”, basmele lui Andersen, ale fraților Grimm, „Pinocchio”, „Făt Frumos din lacrimă”, cărți cu poezii pentru copii (dacă nu mă înșel, „Prisaca” lui Arghezi a fost prima), „Amintirile” lui Creangă, „Cireșarii”, „Fram, ursul polar”, „Momente și schițe”, „Colț-Alb”, „Mihail, câine de circ”, „Cuore”, „Prinț și cerșetor”, „Dumbrava minunată”, „Alice în Țara Minunilor”, „Micul Prinț” și multe altele, greu de reconstituit în ce ordine. Biblioteca din casă – inițial modestă – creștea odată cu mine, în plus aveam la îndemână biblioteca școlii… Moș Crăciun îmi aducea câte-o jucărie, acuarele, creioane colorate (aflase că îmi place să desenez), dar mai ales cărți. Știa el ce știa! Luam cu mine cărți când, de cum venea vacanța, o tuleam la țară. Pentru zilele cu zăduf, care încetineau ritmul obișnuit al vieții, găsisem o sală de lectură numai a mea, în aer liber: o creangă confortabilă, la umbră, într-un măr ionathan, în liniștea livezii bunicilor. Citeam, ronțăind când și când câte-un măr (ce dacă merele erau necoapte?), până mă striga maica: „Tu, copchilă, draga maichii, hai la masă!” Citind, m-am împrietenit pe viață cu Nică, din „Amintiri…”. „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească…” erau cuvinte pe care, despărțindu-mă și eu de satul natal, le înțelegeam de minune! Le trăiam! Treptat, am îndrăgit și fabulosul din basme. Complexitatea lor avea să mă cucerească în anii de liceu, după ce am dat iama, la biblioteca școlii, prin volume de critică literară – pasiune trecătoare! –, în orele de chiul de la educație fizică sau de la economie politică.

Cartea care m-a impresionat de timpuriu, cu urmări pe termen lung, a fost însă „Din viața și pildele lui Esop”, o ediție cu texte alese și adaptate special pentru copii. Primită ca premiu, la sfârșitul clasei a patra (cred), încă o am în bibliotecă. Nu-mi dau seama dacă doamna învățătoare intuise preferința mea pentru întâmplări adevărate și-mi destinase anume acea carte sau nu, în orice caz am luat-o și pe aceea la țară, unde am citit-o și răscitit-o, cât a fost vacanța de lungă. Aproape o învățasem pe dinafară, neștiind ce mă fascinează de o tot reiau. Istețimea unui „rob din vechime”, după cum mi-a spus tataurel văzând ce citesc? Claritatea fiecărei pilde? Amănuntul că Esop a fost cândva om în carne și oase, care, pentru înțelepciunea lui, a primit în dar de la stăpân libertatea? Un sclav ajuns scriitor-filosof, al cărui nume a răzbătut, prin mii de ani, până în sala mea de lectură din mărul ionathan?! Nemaipomenită întâlnire!

Când trebăluiam cu bunicii prin gospodărie sau când ieșeam cu prietenii la joacă, bineînțeles că uitam, un timp, de Esop. Nu știu ce-aș fi răspuns dacă atunci m-ar fi întrebat cineva „fetițo, ce-ai învățat tu din cartea asta?”. Întrebarea m-ar fi pus în oarecare încurcătură, pentru că, fără să pot spune ce anume și de ce, simțeam că ceva se schimbase. A fost o carte ca o troiță la răscruce de drumuri: dacă îi acorzi cât de puțin din atenția ce i se cuvine, îți arată punctele cardinale, să nu te rătăcești. De atunci, fără să pierd ceva din ce dobândisem deja, am citit altfel, am văzut altfel, am ascultat altfel, am greșit altfel, m-am îndreptat altfel, am ales altfel. În gimnaziu, în liceu, în facultate. În viață. Ultima carte pe care am citit-o în sala de lectură din mărul ionathan a fost un volum cu poeme de Apollinaire, în franceză, în vara lui ’74 sau ’75. Copilăria se sfârșise deja. Mai aveam, firește, multe de învățat, dar – prin mijlocirea lui Esop – probabil vacanța de la finalul claselor primare a fost vacanța în care am început să… reflectez, să cumpănesc, desigur pe măsura puterilor mele, să „filtrez” cumva ce văd, ce aud. Înțelesese, oare, mintea mea de copil că înțelepciunea te scapă – când nu se poate la propriu, măcar pe dinlăuntru – de sclavie? Poate că nu înțelesese… explicit, totuși un capăt de fir călăuzitor prin labirint era acolo: uite că cititul oferă, pe lângă emoții, niște puncte de sprijin, niște repere! O întâlnire crucială avea să fie, mai târziu, cu „Jurnalul fericirii”.

Sigur, tot citind am întâlnit, de-a lungul timpului, și cărți mult-lăudate care nu ofereau nimic („la pomul lăudat să nu te duci cu sacul!”, mă prevenise – demult – maica, sau poate mama, sau tata Gicu…). Am avut însă și bucuria de a descoperi destule cărți foarte bune, rămase în umbră, în afara podiumurilor oficiale. Bucuria descoperitorului de comori ascunse! Cine știe? Or fi și cărțile ca oamenii: fiecare cu destinul propriu!

Miron Costin, cronicarul, spunea, cu secole în urmă, „că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.” Da, „de folos”, numai că astăzi, pentru că apar pe piață și sumedenie de cărți care derutează și smintesc, „cetitorului” i se cer prudență și discernământ când le ia de pe raftul bibliotecii, al librăriei sau al… internetului, să nu-și aducă de bună voie dușmanul în casă.                   

Lumea care m-a răsfățat cu biblioteca… rostită, înainte-mergătoarea celorlalte biblioteci, nu mai există. Casa bunicilor a fost înstrăinată, pomii din livadă au fost tăiați… În loc de pălan din foastăne printre sau peste care puteai să vezi ulița, curtea e împrejmuită acum de un zid înalt, ca de închisoare. Povestitorii au plecat de mult Dincolo. Noi, țâncii de altădată, am îmbătrânit care prin ce oraș l-a priponit viața. Nu se mai fac fosnice, să se adune și „fiii satului” la petrecere. Deși modernizat (electrificat, asfaltat, conectat la „virtual”) satul – acum aproape pustiu – învață încet-încet să tacă. „Nu știu alții cum sunt…”, dar mie lumea aceea care nu mai este mi-a rămas dragă.  

Mihaela Malea Stroe

Redactia

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.