Mihaela Malea Stroe „Intersectări: Floare albastră și Crăiasa Zăpezii”

Să asociezi un poet român, fie el și „ultimul mare romantic european”, cum îl consideră G. Călinescu pe Mihai Eminescu, unui prozator danez – H. C. Andersen – celebru în special prin basmele pe care le-a scris, pare o aventură literară ușor riscantă. O paralelă între o poezie de iubire – „Floare albastră” – și un basm cult – „Crăiasa zăpezii” – așijderi. Dar, dacă textele îngăduie apropieri și oferă puncte de intersectare, de ce nu?!

Înainte de-a purcede la demersul comparatist, se cuvine o precizare: nu voi opera cu interpretarea consacrată (prezentă în manuale de literatură română), conform căreia, în „Floare albastră”, el reprezintă geniul, spiritul net superior, iar ea chemarea telurică, vicleană, seducătoare. A o asimila pe copila ingenuă, visătoare și jucăușă din poezie unui prototip de curtezană versată este total impropriu. La fel, a-l cataloga pe tânărul (mai plauzibil – adolescentul!) din „Floare albastră” un geniu neînțeles mi se pare mult exagerat, el neavând nici pe departe complexitatea lui Hyperion din amplul poem filosofic sau profunzimea bătrânului dascăl din „Scrisoarea I”. Însăși întoarcerea propriei priviri, analitic, asupra unui moment anterior al vieții susține ideea că schimbarea de perspectivă s-a produs odată cu trecerea timpului, (a)percepția s-a limpezit ca urmare a maturizării lui și a asumării unei erori de demult („Ah! Ea spuse adevărul/ Eu am râs…” – pag. 45). Cuplul din poezie este – mai degrabă – unul inocent, asemănător celui reprezentat de Greta și Karl în basmul danez amintit. El se așază sub semnul ludicului nealterat, nicidecum sub acela al vicleniei ori al seducției, iar decorul terestru amintește, în ambele texte, de cadrul paradisiac: verdeața, codrul, trestia, foile de mure – în poezia eminesciană, respectiv grădinița improvizată, mica oază cu verdețuri și trandafiri – în basmul lui Andersen (în grădiniță se află „verdețuri de care aveau nevoie la gătit și […] câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie și înflorea frumos”- pag. 143).

În aceste condiții, este mai firesc să diferențiem în ambele situații principiul feminin care optează pentru cunoașterea intuitivă, afectivă (luciferică, protectoare a tainelor, în formularea lui Blaga) și principiul masculin, care optează, cel puțin temporar, pentru cunoașterea de tip rațional, rece (varianta paradisiacă, menită să spulbere misterele). Atributele angelicului aparțin, la ambii scriitori, personajelor feminine, atributele demonicului (demonic derivat, aici, de la daimon – gr. daímonas,δαίμονας – cu sensul de spirit neliniștit, cercetător, pasionat, eventual răzvrătit, nu de la diavol/drac, cuvinte cu sens strict negativ, indicând o creatură funciarmente rea) – celor masculine.

La Eminescu, tânărul „se cufundă” în stele, în nori, în „ceruri ’nalte”, altfel spus – se adâncește în înălțimi, „grămădește” în a sa gândire cunoștințe, date și informații raționale, verificabile, ignorând, pe moment, că, pentru „mititica” îndrăgostită, pe care o privește condescendent, el este sufletul, esența vitală („De nu m-ai uita, încalte/ Sufletul vieții mele”- pag. 44).

În cazul lui Karl, atracția pentru cunoașterea rațională se clarifică după ce crește atât încât copilul are voie să se joace departe de casă și îl lovesc în ochi și în inimă cioburile oglinzii diavolești care distorsionează, urâțind prin falsă reflectare, imaginea lumii și oamenilor. Din acea clipă, sufletul băiatului, respectiv latura emoțională, afectivă, „îngheață”, în schimb mintea lui devine mai sprintenă, aptă să rețină multitudine de informații și să opereze matematic, fără greș, tot felul de calcule dificile. Cunoscuții îl apreciază ca „foarte deștept”, iar el începe să fie obsedat de perfecțiune (în particular, identifică perfecțiunea în feluritele forme ale fulgilor de nea), nu mai poate savura poveștile bunicii, le sabotează taina și tâlcul vrând să le verifice, să știe cu dinadinsul dacă ce spun poveștile (inclusiv cea despre Crăiasa zăpezii) este adevărat.

Și tânărul din poezia eminesciană, și Karl, din basm, manifestă, mai mult sau mai puțin explicit, dispreț față de tot ce înseamnă sentiment și/sau expresie a emoției. Astfel, tânărul mărturisește, privind în urmă, că, atunci când fata l-a sfătuit „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, el a râs și a tăcut, considerând că ea este doar o copilă, o „mititică” (diminutiv grăitor) naivă, neștiutoare („Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi părul/ […]/ Eu am râs, n-am zis nimica” – pag. 45). Karl râde, la rândul lui, de Gretchen, o ironizează pentru că o pot bucura cărțile cu flori și animale care sunt, în opinia lui, cărți neînsemnate, bune „pentru copiii de țâță” sau o disprețuiește când o vede plângând, considerând plânsul o formă de slăbiciune infantilă. Sedus și răpit de Crăiasa Zăpezii, speriat când constată că nu-și poate desprinde săniuța de sania vizitiului necunoscut care i-a făcut semne prietenești (însăși Crăiasa… incognito), el încearcă „să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-și aducea aminte decât de tabla înmulțirii” s.n., pag. 147). Rugăciunea, întrucât presupune participare afectivă intensă, nu mai poate fi rostită, amănunt ce confirmă blocajul sufletesc al băiatului; până și spaima inițială, ca formă de manifestare emoțională, dispare. Se înregistrează, în cazul lui, o biruință temporară a cifrelor/ numerelor asupra cuvintelor.

Ideea de adâncire/ cufundare în înălțimi, în nori, apare, oarecum, și în basm. Odată răpit, Karl își dorește să știe cât mai mult, iar Crăiasa îl ridică în văzduh „sus de tot, până în norii cei vineți” (pag. 142), apoi îl duce pe insula Spitzbergen (în traducere – insula munților cu vârf ascuțit, toponimul sugerând o lume care tinde spre înalt, dar, după cum ni se va dezvălui, o lume izolată, contondentă, viforoasă, întunecată, o lume agresivă, a orgoliilor și ambițiilor nemăsurate, a pretențiilor trufașe).

Opțiunea pentru cunoașterea exclusiv rațională rigidizează ființa, care devine insensibilă, incapabilă de tresăriri sufletești. Tânărul din „Floare albastră” nu intră în jocul propus de fată („Și mi-i spune-atunci povești/ Și minciuni cu-a ta guriță/ Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești” sau „Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura” – pag. 45). Refuzând să spună „povești” și „minciuni” (se subînțelege: nevinovate, incluse în povești – ca ficțiuni decorative, fără efect negativ), el zădărnicește un ritual ludic al iubirii inocente, necondiționate, pe care fata îl proiectează din cuvinte și gesturi, un ritual în note șăgalnice, candide, care necesită participarea amândurora, tot așa cum, pentru a avea acces la un întreg al cunoașterii este deopotrivă nevoie de rațiune și de intuiție. „Ca un stâlp eu stam în lună!” reprezintă exteriorizarea imobilității sufletești a tânărului, urmată de plecarea fetei și sfârșitul idilei: „Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră” (pag.46).

Similar, Karl uită de Greta, de părinți, de bunică, iar când fetița, pornită să-l caute prin lume, îl găsește în palatul Crăiesei, băiatul „stătea neclintit și țeapăn, ai fi crezut că-i și el un sloi de gheață”(pag.166). „Stâlpul” și „sloiul” indică o aceeași păgubitoare rigiditate emoțională, fie ea autoimpusă (în poezie) ori indusă din exterior (în basm). Karl pare iremediabil pierdut, ciobul din ochi îl împiedică s-o recunoască pe Gretchen și nimic nu-l perturbă din jocul în care l-a atras Crăiasa, jocul de gheață al inteligenței: să alcătuiască, din cuburi de gheață, cuvântul „veșnicie”. Miza este eliberarea lui din mrejele viclenei Crăiese, redobândirea sinelui, dar singur, înstrăinat de cuvinte, nu izbutește.

Dacă avem în vedere ceea ce s-a spus frecvent despre tipologia feminină din poemele eminesciene, portretul „florii albastre” este angelic – părul „de aur”, ochii de culoarea cerului nemărginit. Greta are și ea trăsături angelice: părul strălucitor, cârlionțat, chipul ei „rotund și bucălat era ca trandafirul” (pag. 145). Oricum, ambele personaje sunt ființe ludice și solare, întruchipări ale candorii. În poezie, cea mai mare parte a ritualului proiectat ar urma să se desfășoare sub lumina solară, lumina lunii fiind, „în noaptea cea de vară”, veghetoarea drumului de întoarcere spre vatră, spre „al casei prag”, drum ce s-ar cuveni parcurs împreună de tinerii îmbrățișați: „ Mi-i ținea de subsuară,/Te-oi ținea de după gât” (pag. 46). În basm, după regăsirea și recuperarea lui Karl (lacrimile Gretei au virtuți exorcizante, îi „mistuie” ciobul de oglindă din inimă, apoi propriile lacrimi – pe cel din ochi și, în clipa în care băiatul își redobândește memoria afectivă, sufletul, harul lacrimilor și sinele, cuburile de gheață scriu singure cuvântul cerut de Crăiasă), cei doi, mână în mână, se îndreaptă tot spre casă, iar „pe unde ajungeau era primăvară cu iarbă verde și flori” (pag. 169).

De bună seamă, între textele puse în discuție, sunt și diferențe notabile. Îndrăgostitul din poezie pare mai degrabă dispus să-și reprime iubirea pentru „frumoasa dulce floare”, pentru „dulcea minune”. Iubirea sălășluiește în ființa lui, chiar dacă el, vanitos, refuză să răspundă îndemnului fetei în virtutea unei priorități de moment: cunoașterea rațională. Karl, după ce ochii și inima i-au fost străpunse de cioburile oglinzii vrăjitorești, pierde capacitatea de a iubi, se înrăiește, devine brutal, cârcotaș, se îndepărtează de toți cei mai înainte dragi lui, Gretei îi spune, cu duritate, că e urâtă când plânge.

În „Floare albastră” fata îi reproșează iubitului o atitudine de „absență” repetată („– Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?”- s.n., pag. 44), îl sfătuiește să nu caute fericirea „în depărtare” și îl cheamă spre spațiul cu vădite ecouri edenice, ocrotitor al unei posibile perechi aidoma perechii primordiale. Întrucât el tace, ea pleacă, abandonează: „Și te-ai dus, dulce minune” (pag. 46). Privit retrospectiv, după ce idila s-a sfârșit, momentul impune o reconsiderare a propriei opțiuni și atitudini „absente”, disprețuitoare sau încremenite de mai demult. Este o recunoaștere matură a greșelii de odinioară, a șansei ratate („Ah, ea spuse adevărul” – p. 45, s.n.), dar tardivă, pentru că iubirea… a murit. Iar lumea, fără iubire, devine depozitara tristeții: „Floare-albastră, floare-albastră/ Totuși este trist în lume”(pag. 46). Deși respinsă, pierdută, iubirea continuă, de dincolo de sfârșitul idilei, să-l modeleze lăuntric, să-l recupereze afectiv, trezindu-i nostalgii. Este prea puțin relevant, în acest context, dacă „plecarea”, „moartea”, „abandonul” au sens propriu sau figurat, dacă există, în rădăcinile textului, un filon real, un biografem, sau dacă avem de-a face cu imaginarul poetic. Mesajul rămâne același.

În basm, Gretchen nu abandonează, nu ostenește. În pofida comportamentului ostil, urâcios, al lui Karl și a convingerii tuturor că băiatul a murit, ea străbate lumea să-l caute, trece prin tot felul de întâmplări/ probe cu valențe inițiatice (traseul pe care îl parcurge și personajele întâlnite au semnificațiile lor tainice, merită – separat – o analiză detaliată). Devotamentul ei pentru dragul prieten dispărut/rătăcit este desăvârșit. Perechea se reface prin stăruința și consecvența Gretei, iar revenirea lor, împreună, acasă, după periplul sinuos prin lume, înseamnă triumful iubirii și al inocenței, redobândirea paradisului pierdut, a spațiului dominat de lumina solară: „Erau acuma amândoi oameni în toată firea și totuși copii în inimile lor; și acum venise vara, vara caldă și binefăcătoare”(pag. 169).

„Acasă” poate desemna (atât în „Floare-albastră” cât, încă mai explicit, în basmul lui Andersen) nu doar locuința pământeană – reper important, totuși vulnerabil și efemer –, ci și lumea atemporală, a începutului perpetuu, arealul primordial, sacru, cu desăvârșire stăpânit de iubire atotcuprinzătoare și puritate. Un „acasă” biblic, intrinsec veșniciei.

Bibliografie:

1) Andersen, H.Chr., Crăiasa Zăpezii, trad. Al. Philippide și I. Cassian – Mătăsaru, colecția Biblioteca pentru toți copiii, Ed. Ion Creangă, Buc., 1974

2) Eminescu, Mihai, Poezii – Proză literară, vol. I, colecția Mari scriitori români, Ed. Cartea Românească, Buc., 1978

Mihaela Malea Stroe

 

 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.