Mihaela Malea Stroe: „Revelion cu mine însămi”

Revelion cu mine însămi

În seara asta – nu ştiu cum se face –

Dar toată lumea… m-a lăsat în pace!

Fiecare şi-a văzut de propriul vis – mai mărunt sau mai mare.

Dacă tot s-a deschis sezonul de renovare a timpului

S-au răspândit care-ncotro, să petreacă-mpreună,

Să nu fie singuri atunci

Când anul cel vechi îşi ia valiza de toartă şi pleacă.

Aşa se face că, în seara asta,

Am rămas, precum Macaulay Culkin, singură-acasă.

În această situaţie, mi-am invitat amintirile la masă.

Cele frumoase au venit îndrăzneţe şi proaspete,

Înveşmântate de gală, vesele, ciripitoare, optimiste…

(oare mi se pare sau chiar au o alură uşor provincială?)

Cele dureroase au venit cu sfială, mai la urmă

şi mai zdrenţăroase, tăcute şi triste

Ca şi cum s-ar fi simţit vinovate că odinioară

Mi-au ucis câteva visuri, m-au jefuit de câteva nestemate…

Ce chipuri fine şi pale, sculptate-n alabastru!

Făpturile astea, mi-am zis, cu siguranţă au sânge albastru!

Şi de cât altruism au dat dovadă

Venind, din cine ştie ce tragedie antică,

Până aici, în postmodernism, să mă viziteze, să mă vadă…

Am stat, o vreme, de vorbă, de taclale,

Cu toate aceste amintiri (unele exclusiv ale mele

altele – desigur ancestrale)

Şi ne-am înţeles, şi ne-am simţit bine laolaltă – eu cu ele şi ele cu mine.

Nu mult înainte de miezul nopţii

s-au ridicat cu toatele – frumoasele, dureroasele,

Mi-au mulţumit cuviincios de ospătare, de dialog, de găzduire

Apoi au plecat împreună să admire în Piaţa Centrală

Focurile de artificii.

Uite, mi-am zis: până şi amintirile au capricii!

Dar eu, astă-seară, ce să mai fac? Astă-seară cui să mă dedic?

Ce să mai spun? Ce să mai tac? Ce să mai… nimic?

Îmi aprind, aşadar, o ţigară şi privesc – negreşit cu viu interes –

Procesul de transformare a jarului în scrum.

Eeheiii! Acum i-acum!

Recitesc, printre rânduri, scrisorile iubitului meu.

Scrisorile lui de mai-an, de pe vremea când

obişnuia să mă ia pretutindeni cu sine…

Peste Ocean, peste Continente, şi dincolo de cuvinte,

de năzuinţe, de aduceri-aminte.

„Totul trece“ mi-a spus, nu de mult, într-o doară,

– cu o voce aşa de-nsingurată şi aşa de amară! –

Prin urmare, iubitul meu – pe care, într-un fel sau altul,

l-am dezamăgit (degeaba susţine el că nu eu, că o umbră

din urmă venită m-a adumbrit) –

a plecat, astă seară, şi el pe o insulă, pe un vârf de munte

sau nu ştiu unde… în exil, în pelerinaj la marginea lumii,

în locul în care înţelepţii, poeţii şi sfinţii

pipăie, pe-ntuneric, tivul însăilat cu lumină din haina minunii.

Sau poate a plecat spre locul de taină în care se află,

dintotdeauna, iubirile condamnate la domiciliu forţat…

Iar eu… eu scriu poemul ăsta epic sau liric şi mă uit la ceas.

Din anul curent, cum se spune, doar câteva clipe au mai rămas.

Destule clipe, cât să deschid şampania, să-i torn efervescenţa

Într-un pahar – poate de sticlă, poate de cleştar –

Şi să mă apropiu de oglindă, să ciocnesc paharul acesta

(„la mulţi ani, doamnă!“)

cu paharul identic pe care îl ţine în mână imaginea mea.

În Piaţa Centrală petrecerea omenirii e-n toi

A început numărătoarea inversă: …cinci, patru, trei, doi…

Eu mă uit la persoana asta din oglindă. Ce bine semănăm!

Din cap până-n picioare, de sus până jos…

Şi executăm, simultan, aceleaşi gesturi… numai că ea

Le execută pe dos. Mâna mea dreaptă e mâna ei stângă.

Nu suntem împreună… suntem eu – aici şi ea – lângă.

Iar printre noi mai e cineva. O prezenţă nevăzută şi foarte tăcută

Suntem trei: eu, eu-însămi şi imaginea mea. Închinăm:

„La mulţi ani, doamnelor!“ Pe noi, de noi înşine, cine oare ne poate salva?

Oricum, în vremea în care scriu încă la poemul acesta

De zăpadă, de flori de gheaţă, pe geam,

Prin fereastra deschisă a intrat, tiptil,

Timpul gata renovat, Anul cel Nou, anul-copil.

Mihaela Malea Stroe

(din vol. 7X7 poeme de iubire, Ed. Pastel, Brașov, 2009)