„Neo-rânduială… sau ne-orânduială?” (pandemică), de Mihaela Malea Stroe

Neo-rânduială… sau ne-orânduială?

(pandemică)

În locuința mea, în patria anotimpurilor
Odinioară bine temperate,
Nu mai e, cum era, curățenie-lună.
Pe ici-pe colo s-au așternut,
În cenușie cuvertură nebună,
Praful și pulberea însingurării.

Din frică – ne-am mascat zâmbetul,
Din mare frică – ne-am… distanțat.
Injectați planetar cu obsesia Apocalipsei,
Am abandonat candela Învierii,
De ultimul drum curajos al somonilor
Împotriva curenților apei – am uitat.

Jinduim, tânjim în tăcere, ca mieii,
După simpla, fireasca bucurie a îmbrățișării
Privind nostalgic, izolați între patru pereți ai spaimelor,
Duioase filme romantice de-altădat’.

În casa mea lăuntrică e vraiște
Ca într-un hronic scorojit, cu foi uscate,
Arse, sfâșiate într-un insațiabil, interminabil război.
Bineînțeles, războiul altora
Prăbușit imoral peste visurile noastre,
Prăbușit mortal peste noi,
Cum s-ar prăbuși –
peste susurul primei respirații curate –
Greul pământului
Transformând seiful înluminării sinelui
Într-o imensă, pestilențială groapă de gunoi.

La ferestrele îndepărtării de frați,
Câte-o muscă bâzâie năucă, pe-nserat.
Câte-o albină cade în plasa păianjenului
Din ungherul neatins al bibliotecii…
Cade obosită, rănită
De polenul cuvintelor pe care l-a cules
Amestecând petalele și mireasma
Legendelor de cândva
Cu o răzbătătoare – prin pavajul potecii –
Corolă vie, biruitoare, de nu-mă-uita.

Mihaela Malea Stroe

Poem publicat în premieră pe La pas prin Brașov

Credit foto: Mihaela Malea Stroe